Am fost,  acum ceva vreme,  cu niște prieteni, la un agroturism,  la o oră distanță de Napoli, într-o zonă plină de castani, nuci și aluni, cu care toamna asta a fost foarte generoasă. Despre culori…oricât de iscusită aș fi cu vorbele,  tot nu aș reuși să închid în ele roșul aprins, arămiul blând sau galbenul strălucitor,  care ne-au răsfățat ochii, ne-au aprins privirile și ne-au răvășit amintirile. Când am ajuns, băiatul meu Matei,  a exclamat evident fericit: “Mamă, parcă suntem în Transilvania!”,  și a continuat să se bucure de toamnă, în fel și chip, împreună cu prietenii.

La un moment dat, a venit la masă cu una dintre fetele, care ne serveau (în mod impecabil, mai ales că eram un grup “restrâns” de prieteni, mai exact,  36)  și mi-a spus, bucuros și plin de entuziasm,  că fata era româncă, că a auzit-o vorbind în română, cu ceilalți ospătari, și  s-a dus la ea să-i spună că și mama lui e româncă și că trebuie neapărat să mă cunoască. Au stat un pic de vorbă și Matei a aflat, în doar câteva minute, că e din Pitești, că e de 7 ani în Italia, la Avellino, a întrebat-o cu cine votează,  dacă știe că Băsescu nu mai candidează, când a fost ultima oară în România ecc. Crina, așa o chema pe fată, a venit la masă să îmi spună că Matei i-a făcut un adevărat interogatoriu, într-o română aproape perectă,  și că știa mai multe lucruri despre ce se întâmplă în România decât știe ea. “Vinovata” sunt eu,  desigur, foarte atentă la realitatea românească.

Băiatul meu e fericit când aude pe stradă pe cineva vorbind românește și are chef să stea la povești cu toți. Îi place să vorbească românește, dar și să le arate prietenilor italieni că știe să vorbească o limbă, pe care ei nu o înțeleg. Când e solicitat la școală,  să le ajute pe învățătoare să comunice cu vreun elev român, care,  încă,  nu stăpînește bine italiana și are nevoie de translator, fiul meu e încântat. Se întoarce acasă și îmi relatează,  cu amănunte,  cum l-a ajutat pe băiat, despre ce au povestit și cât de mult le plăcea amândurora că nimeni nu îi îi înțelegea și au putut vorbi chiar și despre învățătoarele mai puțin simpatice.

Nu vreau să spun că Matei e mândru că e român, pe jumătate, așa că spun,  doar,  că nu scapă nici o ocazie să sublinieze că mama lui e româncă,  că adoră să meargă în vacanță la bunicii din România, dar și să vorbească românește.

Vara trecută, la mare, a improvizat,  pentru prietenii lui,  (cu care își petrece vacanțele de când s-a născut) un curs intensiv de limba română: numere, culori, animale,  expresii, dar și alte cuvinte “interzise”,  care îi atrag în mod evident pe copii, mai ales la vârsta asta (Matei are 10 ani). Așa încât, la sfârșitul verii, copiii italieni de pe plajă îi puteau înțelege pe conaționalii noștri romi, care cerșeau printre șezlonguri, dacă se înfuriau când nu le dădeai nimic și își exprimau, în mod colorat, supărarea. Refrenul verii a fost un cântec al lui Damian Drăghici, care îi plăcea mult lui Matei și a cărui sonoritate neobișnuită îi amuza pe copii. “Foaie verde siminoc, omul bun n-are noroc…Mămăligă brânzălie“.  Cuvintele astea au devenit pentru ei un fel de parolă secretă, care permitea accesul în grupul lor de joacă.

Când juca fotbal, pe plajă, făceau echipe naționale,  iar el alegea să fie Naționala României și își făcea echipă cu toți jucătorii români care joacă în campionatul italian și pe care îi cunoșteau și amicii lui.

Relația lui Matei cu România a fost de la început una firească. Fără excese, de nici un fel.  A fost bilingv de la început, a învățat cuvinte românești și italienești deodată, amestecate, a făcut confuzii lingvistice, inevitabile, a mers la școală și limba italiană a devenit predominantă, așa cum era și normal. Dacă limba maternă e “limba pe care o învață un copil, de mic, în familie”,  nu aș putea spune care e “limba maternă” a lui Matei. Cum nu are prieteni români în Italia,  acum vorbește română doar cu mine,  sau cu bunicii din România. O vreme se uita la Pro Tv Internațional, nu pierdea niciun episod din Pariu cu viața, pentru că juca mătușa lui Elvira (Deatcu), cu care se mândrea foarte tare și îi obliga pe prietenii lui să se uite la serial, când veneau la el.

Dacă, încet încet,  ar fi uitat româna,  desigur că nu mi-aș fi putut-o ierta, dar l-aș fi înțeles. În schimb, dimpotrivă, vorbește tot mai bine și continuă să facă dictări cu bunica (profesoară de română),  atunci când merge în vacanță.  Jocul lui preferat este ca eu să le dictez, în română, dar și în italiană,  și să vadă dacă bunica face mai multe greșeli la dictarea în italiană decât el în română. Eu le dau note și e fericit când ia o notă mai mare decât bunica.

Nu i-am impus să învețe limba română, nu l-am obligat să învețe zeci de poezii pe de rost, nu l-am învățat imnul (dar știe că versurile le-a scris Andrei Mureșanu, bistrițean ca și mine)  nu am vorbit cu el doar în română, așa cum recomandă unii psihologi, pentru că mi-a fost teamă că va avea probleme de comunicare și integrare,  dacă nu va vorbi perfect italiana.  L-am lăsat să se apropie de limba română în modul cel mai natural cu putință. Nu am rezistat, recunosc, și l-am învățat poezia Cântec,  (A venit un lup din crâng…) a lui Coșbuc, pentru că e printre puținele pe care mi le amintesc și astăzi și îmi amintesc, încă, de copilăria mea minunată.  Când era mic,  în toate călătoriile pe care le-am făcut cu mașina,  ne-a însoțit, în mod obsesiv,  Cd-ul cu cântecele pentru copii ale lui Tudor Gheorghe. Are colecții întregi de cărți în română, nu citește fluent, dar înțelege, face încă dezacorduri, dar ceilalți îl înțeleg, uneori îl corectează și el nu se supără niciodată.

Peste câteva zile e Sfântul Matei și Matei al meu se consideră norocos că își sărbătorește de două ori onomastica, în 21 septembrie, de San Matteo,  și în 16 noiembrie, și primește două cadouri. La școală, când vreun copil îl întreabă dacă e creștin, el răspunde, spre deruta totală a celor din jur, că e catolico-ortodox. Știe prea bine că nu e posibil, dar el se simte, cum îi place să spună,  jumi-juma în toate.

Nu știu dacă fac parte di  “generația fugiților“, dar nu am votat pentru că “vreau țara înapoi“! Citesc presa din țară și aflu că diaspora a devenit plină de “eroi”, aceiași care, acum 5 ani, erau arătați cu degetul și blamați pentru că l-au votat pe Traian Băsescu, care, dacă îmi amintesc bine, redevenise președinte datorită (sau din cauza) voturilor de afară (115.000, cu exactitate). “E președintele vostru, nu al nostru, voi l-ați votat, voi să vi-l țineți!”, erau frazele cele mai elegante pe care le-am auzit rostite la adresa diasporei, căreia i s-au pus în cârcă tot ce s-a întâmplat în ultimii 5 ani de mandat al fostului președinte. Acum, românii din diaspora sunt “eroi”, au dat lecții de democrație, au dovedit că le pasă, au stat ore întregi la cozi să voteze schimbarea! Sinceră să fiu, nu am înțeles prea bine cum e chestia asta cu schimbarea.  Sigur, dacă asta înseamnă că nu va mai fi Băsescu președinte, cred că toți am votat pentru schimbare, nu neapărat din rațiuni ideologice sau politice, dar din rațiuni pur tehnice, dat fiind faptul că Băsescu nu mai candida. Dacă e așa, atunci și eu am votat schimbarea, împreună cu românii din Napoli.  Nu am stat ore întregi la rând, deci nu știu dacă votul meu are greutate, mă tem că nu am dreptul să mă consider un “erou”,  sau un apărător al democrației. Am așteptat 2 minute, am intrat, am semnat declarația (pe care am citit-o de la cap la coadă și am fost certată de președintele de comisie că pierd timp, deși în spatele meu așteptau la rând doar vreo 5 persoane),  am intrat, am votat, am plecat. Cei din comisie mi-au spus că abia după prânz începuse să vină lume,  nu era aglomerație mare, dar pot spune că afluența era mult mai mare decât acum 5 ani.

Am văzut cozile de la Paris și Londra și m-a impresionat răbdarea și încăpățânarea românilor,  care au așteptat ore întregi să voteze. Nu știu ce i-a determinat,  pe fiecare dintre ei,  să meargă la vot, să aștepte la rând, să protesteze, să ia cu asalt ambasadele, nu știu de ce s-a întâmplat toată nebunia asta, în condițiile în care numărul secțiilor de votare a fost același de la ultimele alegeri și mă îndoiesc că numărul românilor trecuți pe listele de votare a crescut atât de mult în ultimii 5 ani.  Nu îmi plac supozițiile și nici teoriile complotiste, așa că nu încerc să explic lucruri pe care nu le înțeleg. Prefer să mă bazez pe date concrete și pe numere. Știu că, potrivit Direcției Generale de Pașapoarte, românii din diaspora cu drept de vot sunt 530.000. E inutil să vorbim despre milioanele de români care, neoficial, trăiesc în străinătate și ar vrea să voteze, pentru că aceștia, în mod firesc, nu pot fi incluși pe listele de votare. Adevărul e că statul român nu are,  încă,  o evidență reală a numărului de români care trăiesc în străinătate, dar asta se întâmplă nu doar în România, ci și în Italia, unde nu se știe cu exactitate câți italieni se află în afara granițelor.  La ultimele alegeri prezidențiale, din cei 700.ooo de români din diaspora, au votat 147.000.  Spuneți-mi și mie pe ce considerente autoritățile române ar fi trebuit să creeze mai multe secții de votare în străinătate, dacă în 2009 au votat doar puțin peste 20 % dintre români?  Anul acesta, potrivit BEC, au votat 161.000 de români, în condițiile în care MAE a trimis 600.000 de buletine de vot. Dar, cum am mai spus, nu vreau să cad și eu în capcana tentantă a scenariilor, la fel ca mulți dintre ziariștii sau bloggeri români împrăștiați prin lume. Rețelele de socializare au fost luate cu asalt în ultimele săptămâni și e normal să fie așa, într-o realitate democratică. Tocmai pentru că trăim într-o realitate democratică, poate că nu ar trebui să fie facebook-ul cel care “îl va îngropa pe Ponta”,  ci alegătorul cu ștampila, care poate că nici măcar nu e pe facebook!  Am văzut că toată presa a preluat sloganul scandat de unii români din diasporă, ca pe o mare victorie a democrației. Nu-mi place nici o formă de dictatură a rețelelor de socializare, așa că recunosc că nu m-a entuziasmat sloganul. Așa cum nu-mi place că noi, cei din diaspora, suntem, din nou, protagoniști. Nu-mi place ca un vot, care nu e altceva decât un simplu și elementar exercițiu de democrație, să fie interpretat ca un gest eroic și răstălmăcit în fel și chip, în funcție de orientările politice ale liderilor de opinie. “Diaspora a votat schimbarea, deci a votat împotriva lui Ponta”, asta e teoria care mi s-a părut cea mai ofensivă la adresa capacității noastre de a înțelege realitatea politică din țară.  Aș fi înțeles dacă Iohannis, contracandidatul lui Ponta, ar fi fost independent, ar fi provenit din societatea civilă (care, de fapt,  nu mai există în România), și nu ar fi liderul unei coaliții care s-a aflat la guvernare, în varii formule, variațiuni pe aceeași temă,  în ultimii 25 de ani.  La fel ca și coaliția lui Victor Ponta. Sau a Elenei Udrea. Sau independenta Monica Macovei. Cine reprezintă, cu adevărat, schimbarea, dintre toți 14 candidați?  Niciunul.

Singura schimbare reală e cea privind prezența la vot: în 1990  fost de 86%, în 2000, 65 %, în 2009, 53%, iar în 2014, 52%.  Vreau să fiu corectă și să nu las loc de interpretări subiective, așa că o să vă spun că și în Italia, în 2006,  procentul a fost de 66 %, iar în 2013, a scăzut la 55%. Așa că, fie că votați “schimbarea”,  fie continuitatea, important este să votați. În cele din urmă, în fiecare schimbare există o porție de continuitate, așa cum, uneori,  continuitatea nu exclude schimbarea.

O vreme timpul a fost răbdător cu oamenii dragi de lângă mine, bunicii, pe care îi iubeam nespus de mult și eram convinsă că asta era îndeajuns ca să-i țin lângă mine, mereu. Refuzam să văd, cu bună-știință, din naivitate, din încăpățânare, sau doar din egoism, că îmbătrâneau, se îmbolnăveau, erau tot mai fragili, tăcuți în suferința lor, zgărciți cu vorbele,  dar atât de generoși în îmbrățisările lor mute, cu lacrimile care rămâneau suspendate peste priviri blânde ca niște rugăciuni. O îmbrățișare tăcută și câteva cuvinte: “Să-ți ajute Dumnezeu”,  era modul nostru “auster”,  dar profund,  de a ne despărți, același, ani la rând, atunci când ne luam rămas bun. Când a început să simtă apăsătoare povara anilor, Tâna Floarea îmi spunea, cu voce tremurândă: “Cine știe dacă o să mă mai găsești când vii data viitoare”…Am făcut facultatea, am rămas la Cluj,  au trecut mulți ani și eu mă întorceam întotdeuna să-i văd, iar bunica mă saluta întotdeauna în felul ei . Eu urcam în mașină încercând să duc cu mine toată iubirea, necondiționată și nerostită a bunicilor, care rămâneau în fața porții,  până când mașina dispărea într-un nor de praf. Înainte, însă, reușeam să o văd pe bunica ștergându-și cu colțul năframei lacrimile nevăzute. Am plecat, m-am întors, apoi am plecat din nou, știam că ei rămâneau mereu acolo, în același loc, unde mă așteptau răbdători și asta îmi dădea un sentiment de siguranță. Singura certitudine pe care o aveam, în toți anii în care trăiam cu exaltare și frenezie fiecare experiență, era tocmai iubirea lor, constantă, invariabilă, pe când totul în jurul meu era un șir de variabile greu de descifrat.

Multă vreme, încă de când eram mai mică, m-am temut că o să mă întorc și nu o să-i mai găsesc, teama devenea uneori obsesivă.  Îmi amintesc că mergeam în fiecare sâmbătă la țară, la bunici, cu ai mei, cu mașina. La un moment dat,  se termina asfaltul și intram pe drumul de țară,  care ducea la Mintiu, un drum îngust, șerpuit, singura pată fără culoare în explozia de galben, auriu,  verde și roșu, de pe câmpurile imense,  pe care nu le puteai cuprinde cu privirea. Vara,  galbenul de floarea soarelui și auriul grâului  te orbeau pur și simplu. Uneori, însă,  mi se părea că nu se mai termina odată drumul și abia așteptam să ajungem pe Dealul Crucii, de unde coboram în vale, spre sat. Prima imagine pe care o vedeam de sus, de pe deal, era cimitirul, chiar la intrarea în sat, o palmă de pământ înconjurată de meri, pruni și cireși, printre care se pierdeau mormintele, cu crucile de piatră sau de lemn. Îmi amintesc că,  pe măsură ce ne apropiam de cimitir, eram tot mai neliniștită, teama mea era atât de irațională, încât, dacă se întâmpla să văd săteni care săpau o groapă, eram sigură că s-a întâmplat ceva cu bunicii mei… Firește că nu se putea întâmpla ceva fără ca noi să aflăm,  însă am spus că frica mea era irațională.

M-au trebuit ani mulți să mă vindec de obsesia asta, de fapt m-am vindecat doar atunci când am înțeles că teama mea era un fel de premoniție. În cele din urmă,  s-a întâmplat întocmai ca în coșmarurile mele repetate: m-am întors într-o iarnă, după o absență de un an de zile, plecată prin lume,  și nu i-am mai găsit. Casa bunicilor era îngropată în zăpadă, curtea era pustie, iar poarta înțepenită, sub țurțuri. Nu am putut intra și nici nu aveam de ce să intru,  am avut pentru prima dată senzația copleșitoare că timpul grăbit și nerăbdător m-a izgonit fără milă din micul meu paradis. Locul în care regăseam puținele certitudini pe care le aveam, tocmai pentru că găseam mai multe răspunsuri și mai puține întrebări. Mi-am amintit de toți anii în care treceam pe lângă cimitirul din vale și mă simțeam norocoasă și privilegiată pentru că nu aveam de ce să mă opresc, oamenii mei dragi mă așteptau altundeva. Înainte de Luminație mergeam și eu în cimitir, împreună cu copiii din sat, să curățăm mormintele, să tăiem buruienile, să plantăm crizanteme, să pregătim totul pentru sărbătoare. Bunica mea, Profira, nu venea aproape niciodată. Devenea tristă și mai tăcută decât de obicei, închisă în durerea ei pe care nimeni nu o putea înțelege, departe de toți cei de care s-a despărțit iremediabil în primăvara lui 1944, când s-a refugiat din Bucovina. În cimitirul din Mintiu nu avea pe nimeni și îmi spunea adesea că nu poti simți că aparții unui loc,  dacă morții tăi sunt departe și nu poți să aprinzi o lumânare la mormântul lor,  de Luminație. Ai ei erau răspândiți prin lume, așa cum au fost și în viață.

Eu mergeam la cimitir cu bunicul, să aprindem lumânări și noi pentru străbunicii pe care nici măcar nu i-am cunoscut, pentru vreun vecin sau vreun prieten de-al bunicului.  Oamenii stăteau de vorbă, depănau amintiri, închinau câte un pahar de țuică, de sufletul mortului. Tata Bun se oprea la fiecare mormânt, preț de o îmbrățișare și de o poveste amuzantă și nostalgică. Crizantemele care acopereau mormintele aveau un miros amar, greu, apăsător. Eu îl țineam strâns de mână pe Tata Bun și aș fi vrut să pot opri clipa aceea, în care mă simțeam vinovată pentru că eram fericită. Plecam din cimitir noaptea târziu și lăsam în urmă un spectacol tulburător, cu sutele de lumânări care continuau să ardă în întuneric. “Trebuie să rămână aprinse toată noaptea, să lumineze calea celor care s-au întors nițel printre noi, atunci când o să plece înapoi dincolo…”, îmi spunea bunicul în șoaptă, cu o voce plină de taine. Luminația era,  încă,  o sărbătoare la care asistam doar ca spectator, curioasă, emoționată și grăbită să mă întorc lângă cei pe care îi aveam, încă, aproape.

Moartea ne-a ocolit multă vreme, apoi, s-a năpustit asupra noastră, fără niciun preaviz. Iar eu eram departe și nici măcar nu am avut timp să-mi iau rămas bun de la oamenii mei dragi, așa cum aș fi vrut,  într-o lungă îmbrățișare tăcută, mai cuprinzătoare decât mii de cuvinte,  care au rămas ferecate între atâtea plecări grăbite. Am crezut cu prea multă ușurință că timpul va fi mereu bun și răbdător cu noi.

Am mers la vot la toate alegerile, în Italia și în România, la cele locale, parlamentare, euro-parlamentare, prezidențiale (doar în România, pentru că în Italia președintele e ales de către Parlament);  mi-am exprimat opinia la referendumul italian, din 2011,  având ca temă privatizarea serviciilor hidrice (care au rămas publice),  dar și construirea unor noi centrale nucleare (care nu s-au mai construit).  Am participat și în 2012, la referendumul din România privind suspendarea președintelui Băsescu.  Uneori am câștigat, alteori am pierdut, am fost, pe rând, fericită, mulțumită că mi-am putut exprima, în mod concret,  o opinie, convinsă că votul meu era important, nu vital sau indispensabil, dar important; am fost, apoi, furioasă și dezamăgită, atunci când am pierdut, a doua zi  juram că nu o să mai votez niciodată, dar am recidivat mereu. Pentru că nu am crezut niciodată, cu adevărat, că e totuna,  cu sau fără votul meu. Numiți-mă naivă sau arogantă, dar eu am fost întotdeauna convinsă că votul meu contează. Credeți-mă că, atunci când,  după alegerile euro-parlamentare din primăvara lui 2014, Partidul Democrat al premierului Matteo Renzi a obținut un rezultat istoric, 41 % din voturi, cel mai bun procent obținut de un partid în Europa…am fost euforică, pentru că am simțit că am contribuit și eu la  scrierea unei pagini de istorie.

Tocmai de aceea nu înțeleg de ce e nevoie de toate campaniile care se desfășoară în România, prin care suntem invitați, sfătuiți, împinși pe la spate să mergem să votăm. Știu că o să spuneți că eu nu trăiesc în România și nu pot înțelege de ce oamenii sunt scârbiți, că am plecat și am lăsat țara de izbeliște, că nu ar trebui să-mi mai pese de ce se întâmplă la noi, că e ușor să fii spectator, că oricine poate da sfaturi,  dar nu toți  vor să le audă.  Eu nu mă simt doar spectator, pentru că mă leagă de România prea mulți ani trăiți acolo, prea multe bucurii, speranțe, izbânzi, mari sau mici,  prea multe dezamăgiri și eșecuri pentru ca niște politicieni efemeri să poată să mă facă să uit tot.  Adevărul e că, pentru nimic în lume, nu vreau să le dau satisfacția că am ajuns să nu-mi mai pese de România. Nu mă simt spectator și din deformație profesională. Am fost ziaristă și am făcut câteva campanii electorale, când lucram la Cd Radio, în Cluj. O să mă credeți dacă vă spun că mi-e dor de campaniile electorale de acum…ceva ani, când mă pregăteam pentru talk-show-uri citind înainte platforme și programe electorale, încercând să înțeleg ideologii politice?  Erau anii în care am cunoscut sute de tineri entuziaști, idealiști, plini de energie și de idei, capabili să organizeze mitinguri electorale și să umple Teatrul Național din Cluj, fără nici un sprijin logistic din partea vreunui mare partid.  Aceiași tineri care erau în stare să stea o noapte întreagă, la o bere,  să polemizeze cordial despre valorile de dreapta și cele de stânga, din politică,  și să și creadă în ele. Nu mă întrebați pe unde sunt acum tinerii visători,  care vroiau să schimbe lumea,  că nu o să vă spun. Erau anii în care oameni de valoare, intelectuali, unii dintre ei profesorii mei de la Filologie, acceptau să intre în guvern, fără să aparțină vreunui partid,  din dorința de a construi ceva, un proiect care să dureze, fără ambiții personale și fără să intre în rivalități politice sterile.  Era perioada în care Ion Vartic era subsecretar de stat în Ministerul Culturii și crea,  la Cluj,  Facultatea de Teatru, iar Marian Papahagi era scretar de stat în Ministerul Învățământului și redeschidea Accademia di Romania la Roma. Era perioada în care exista,  încă,  societatea civilă iar oameni ca Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu erau niște repere morale și intelectuale pentru mulți.

 Acum despre ce ar vorbi, oare, tinerii aceia visători, la o bere?  Despre dosare, arestări, interceptări,  despre trafic de copii, despre corupți și despre anticorupție, despre DNA (care există doar în Slovenia, Croația și Letonia, dintre toate țările UE). Despre câte case are un candidat sau altul și câte sunt declarate. Despre ce scrisori i-a mai scris Liiceanu lui Ponta. Despre agenți secreți sub acoperire și fără dovezi și despre baroni locali descoperiți,  cu dovezi.  Cu siguranță discuțiile ar fi mult mai aprinse și mai interesante, iar polemicile ar fi mai puțin cordiale, pe principiul “democratic” : “dacă nu ești cu noi,  ești împotriva noastră” sau “cine nu gândește ca noi, e împotriva noastră”.   Discuțiile ar fi, poate, mai colorate în limbaj, dar mai opace în idei.

Zilele trecute vorbeam cu un prieten ziarist, care încerca să mă convingă că tot ce se întâmplă acum în România, cu toți corupții care defilează cu cătușele la mâini, în direct, la toate televiziunile, e exact ceea ce s-a întâmplat în Italia, în anii 90, când operațiunea Mani Pulite a produs un adevărat cutremur în viața politică.  Am vrut să-i atrag atenția asupra a două detalii tehnice, cred, importante: în 17 februarie 1992,  Mario Chiesa, un respectat membru al Partidului Socialist Italian, a fost arestat de către procurorul Antonio Di Pietro, în momentul în care lua o mită de 7 milioane de lire, deci, în urma unui flagrant. Dat fiind faptul că Italia era în plină campanie electorală, Di Pietro a decis dă mențină secretul absolut asupra anchetei și să aștepte sfârșitul alegerilor din aprilie. Abia după aceea,  a urmat un val fără precedent de arestări, interogatorii, sinucideri, demisii, care au dus la dispariția principalelor partide politice, la apariția altora ( cel mai important, partidul extremist Liga Nordului) și la sfârșitul primei republici. Și, dacă tot vorbeam despre arestări și procese, am simțit nevoia să-i spun că am văzut foarte puține arestări în direct, de când sunt în Italia, și atunci a fost vorba despre unii dintre cei mai periculoși boși ai mafiei. Îi înțeleg, totuși, pe procurorii care arestează cu zel, inspirați, poate,  de imaginea eroică a colegilor italieni de acum 22 de ani, convinși că vor schimba și ei lumea.  Nu știu dacă ar trebui să știe că șeful echipei de procurori care a condus ancheta Mani Pulite a declarat, de curând,  că totul a fost o “ocazie pierdută”.  Sau că procurorul Antonio di Pietro, simbolul luptei împotriva corupției, a demisionat din magistratură, în 1994, pentru a intra în politică. Mă îndoiesc, însă, că procurorii noștri de la DNA sunt atrași în vreun fel de lumea politică (sau poate că da?), așa că nu cred că au vreo relevanță astfel de informații și nici nu aș vrea să fiu răstălmăcită.

Mă tem că nu am dat răspunsuri convingătoare la întrebarea “Eu de ce votez?”. Poate că ar fi fost mult mai simplu să spun că votez pentru că sunt convinsă că nu politicienii efemeri, nici politrucii mărunți și nici procurorii zeloși pot decide pentru mine, în locul meu, sau al tău. Votez pentru că îmi pasă de România și, vă rog, nu-mi spuneți că eu nu pot înțelege ce se întâmplă în țară, atâta vreme cât vin acasă doar în concedii,  sau că nu ar trebui să-mi mai pese de tot ce se întâmplă,  în condițiile în care nici măcar nu știu dacă mă voi întoarce vreodată în România. Votez pentru că sunt convinsă că, în Italia, istoria din ultimii 20 de ani nu au scris-o procurorii sau politicienii, ci italienii de rând care au desființat marile partide politice corupte mergând la vot, în 1992, tocmai pentru că au înțeles că era cea mai eficientă formă de protest.