Nu am mâncat niciodată spaghetti alla bolognese...pentru că nu există. Adjectivul bolognese în bucătăria italiană însoțește un alt tip de pastă,  tipică regiunii Emilia Romagna, și anume tagliatelle all’uovo (un fel de tăieței lați), făcute în casă, și nicidecum spaghetti, care e un tip de pastă “uscată”, specifică regiunilor din centru și sud. Așadar, italienii adoră să mănânce tagliatelle alla bolognese, preparate cu un sos special, numit ragù…tot alla bolognese, cu care se poate găti și lasagna.  Nicidecum spaghetti! Și totuși, multe restaurante italienești (și nu numai) din lume au în meniu această specialitate, spaghetti alla bolognese, considerată de către experții culinari un enorm @fals istoric@.

Potrivit sondajelor,  însă, este preferata englezilor, a americanilor a australienilor și nu numai.  Imaginați-vă că, anual,  se gătesc în restaurantele din toată lumea aproape 700 de milioane de porții, de la America, la Australia, Anglia, țările nordice sau Asia.  În Japonia,  spre exemplu, se vând și sandwich-uri cu spaghetti alla bolognese!  În supermarketurile de pe toate continentele se comercializează spaghetti alla bolognese la conservă…apreciate de către puritanii gastronomici italieni o adevărată “crimă cu premeditare” pentru simțul olfactiv,   Ingredientele utilizate sunt din cele mai ciudate, în baza unui principiu nebun potrivit căruia poți găti această rețetă cu orice,  pentru că spaghetele vor fi oricum gustoase. Bucătarii din lumea întreagă se întrec în a utiliza ingrediente cât mai excentrice: ciuperci, ardei, sardine, mazăre, brînză de tot felul, ou prăjit.

Cei mai cunoscuți bucătari italieni, unii dintre ei aflați și în topul celor mai buni bucătari din lume (cum ar fi Massimo Bottura, aflat pe locul al treilea în clasamentul mondial) au creat o “alianță” împotriva falsurilor gastronomice, în încercarea de a salva rețetele originale de paste, modificate, în prezent, în mod necontrolat. Se întâmplă nu doar în străinătate, ci,  din nefericire, și în Italia, mai ales în unele restaurante din Roma, Firenze sau Veneția, unde, pentru a-i mulțumi pe turiștii străini care vin și comandă mîncarea italienească preferată, spaghetti alla bolognese, bucătarii acceptă compromisuri.  Când, de fapt, ar trebui să le explice clienților că această specialitate nu există, că nu are nimic de-a face cu Italia și cu orașul Bologna, că “vinovații” sunt, se pare, soldații englezi și americani care,  în timpul celui de-al doilea război mondial, ajunși în regiunea Emilia Romagna, au mâncat tagliatelle cu ragù, care i-au cucerit.  Odată întorși acasă,  au cerut bucătarilor italieni,  care lucrau în restaurantele din America sau Anglia,  să le gătească mâncarea gustoasă care i-a făcut să se îndrăgostească de Italia. Bucătarii au creat ceea ce experții culinari, nemiloși,  numesc un Frankenstein gastronomic, și anume spaghetti alla bolognese. Soldații de ieri  (și urmașii lor), au devenit turiștii de astăzi, și uite așa, s-a perpetuat în timp o rețetă made in Italy,  care nu are nimic de-a face cu Italia!

Rețeta originală de tagliatelle alla bolognese a fost înregistrată, în 1982, la Camera de Comerț din Bologna. Potrivit unei legende, acest tip de pastă, tagliatelle, ar fi fost inventate în 1487, de către un bucătar numit Zefirano, cu ocazia căsătoriei dintre Lucrezia Borgia și ducele Alfonso I d’Este. Forma și culoarea ar fi fost inspirate de părul lung și blond al miresei. E doar o legendă, dar italienilor,  romantici de felul lor,  le place.

Potrivit rețetei oficiale,  măsura perfectă a acestui tip de tăieței, tagliatelle,  este de 8 mm lărgime și între 6 și 8 decimi de mm grosime. OK, aveți dreptate, nu o să stăm cu centimetrul să măsurăm tăiețeii și sper că nici un bucătar șef nu poate pretinde așa ceva.  În schimb, vor pretinde să le gătiți după rețeta originală, care e simplă, dar pregătirea ei e lungă, aveți nevoie de circa două ore.

Iată ingredientele obligatorii pentru 4 persoane:

• 400 de g de tagliatelle all’uovo
• 400 g de carne de vită (o puteți amesteca și cu carne de porc) măcinată mare
• 150 g de pancetta ( un fel de șuncă neafumată,  mai grasă)
• 50 g de morcovi
• 50 g de rădăcină de țelină
• 50 g de ceapă
• 300 g de sos de roșii
• ½ pahar de vin alb
• ½ pahar de lapte
• supă vegetală (fierbeți câteva linguri de vegeta într-o oală cu apă)
• ulei de măsline sau unt
• sare și piper

Tăiați mărunt ceapa, morcovul și țelina, încălziți uleiul (sau untul, sau amândouă)  într-o tigaie adâncă și adăugați legumele, lăsați-le pe foc mic vreo 10 minute,  amestacând mereu, până când sunt rumenite.

Puneți pancetta,  tăiată bucăți mici, apoi adăugați carnea măcinată. Amestecați des, până când carnea își schimbă culoarea, vărsați vinul și lăsați-l să se evapore, apoi puneți sare și piper. Lăsați carnea pe foc vreo jumătate de oră, adăugați din când în când un pic de supă vegetală,  în acest fel carnea nu o să se usuce.

Răsturnați sosul de roșii în tigaie și fierbeți totul circa o oră și jumătate, amestecând frecvent și adăugând, la nevoie, supa rămasă. În cele din urmă adăugați laptele, care va atenua aciditatea sosului de roși, și amestecați bine..

Între timp fierbeți pasta, tagliatelle, al dente, și răsturnați-le în tigaie. Amestecați sosul cu pasta până când se amalgamează perfect. Parmigiano ras la final nu e obligatoriu și nu toți îl preferă,  de aceea e mai bine să-l puneți pe masă, astfel încât fiecare îl adaugă după bunul plac.  Câteva frunze de busuoic proaspăt,  însă, sunt indispensabile,  pentru parfum și culoare.

Am fost, în sfârșit, în Germania! Mi-au trebuit 25 de ani, timp în care am văzut mare parte din Europa și am evitat, cu bună știință, Germania. Dacă m-ați întreba de ce am făcut-o,  nu știu dacă aș găsi vreun motiv care să pară cât de cât convingător. În schimb aș fi avut multe motive care să mă facă să îndrăgesc Germania sau,  cel puțin,  să-mi trezească interesul, chiar și numai din punct de vedere turistic.

Vin din Transilvania, dintr-un oraș săsesc, Bistrița, unde a doua limbă “oficială” era germana, pe care am studiat-o și eu timp de opt ani.  Nu o vorbesc, însă, pentru că dragostea mea pentru limba lui Goethe a fost intermediată, în mod nefericit, de profesori neinspirați. Bunicii mei au trăit zece ani în Banat, după ce s-au refugiat,  în 1944,  din Bucovina, într-un sat numit Nițchidorf,  locuit de șvabi, iar mama mea, care avea mai puțin de un an,  a spus primele cuvinte, când a început să vorbească, nu în română, ci în nemțește. Când s-au mutat în Ardeal, bunicul meu vorbea perfect germana, citea în germană și a fost botezat de săteni Șvabul. A fost primul meu “profesor” de germană, cu el am învățat prima strofă din poezia lui Heine,  “Die Lorelei”, pe care nu am uitat-o.

La câțiva ani după revoluție,  îmi amintesc că a existat un moment în care, în grupul meu de amici,  erau mai mulți cei care plecaseră în Germania decât cei care rămăseserăm în țară.  M-am simțit brusc orfană de prieteni și, mai ales, de prietene, și asta după ce Edith și Oana,  prietenele mele de suflet, s-au stabilit în Germania. În toți anii care au urmat ne întâlneam, în fiecare vară,  în România, și, când ne despărțeam, le promiteam că,  data viitoare,  o să ne vedem la o bere pe vreo terasă din Berlin, Munchen sau Freiburg. Între timp, am continuat să ocolesc Germania, alegând alte destinații pentru vacanțe, după criterii eclectice, dar întotdeauna romantice: un fluviu, o mare, un castel pe o colină,  un muzeu, un scriitor iubit a cărui aură vroiam să o simt în spațiul său,  un poet pe care l-am citit în original și pe care vroiam să-l descifrez la el acasă, muzica vreunui cântăreț sau grup care m-au făcut să îndrăgesc un loc etc. Recunosc că unul dintre criterii, chiar dacă pragmatic,  mi-a condiționat alegerile aproape întotdeauna.  E vorba despre limba vorbită în acel loc, care trebuia să fie cât de cât descifrabilă,  element pe care îl consider indispensabil într-o experiență de viață atât de complexă cum e o călătorie.  Fără o înțelegere la nivel lingvistic nu se poate produce acea întâlnire magică între sufletul nostru și sufletul unui loc.

În cele din urmă,  poate că distanța dintre mine și Germania a fost cauzată tocmai de bariera lingivistică, pe care am încercat să o depășesc,  anul ăsta, cu câteva luni de germană intensivă on line. Nu am depășit nivelul de începători, dar am reușit să depășesc faza de “indiferență cu premeditare” față de această țară.

Am ales Berlinul pentru că, în ultima vreme, în jurul meu erau tot mai mulți ( atât în Italia cât și în România), cei care plecau sau se întorceau de la Berlin,  sau cei care au decis să se mute aici. Pe măsură ce citeam tot mai multe despre Berlin, simțeam că e momentul să văd orașul care are mai multe poduri decât Veneția,  e de opt ori mai mare decât Parisul, are de trei ori mai multe muzee și dublul turiștilor pe care îi are Roma,  are de trei ori mai multe universități și de două ori mai multe teatre decât Londra, are cel mai mare procent de emigranți din întreaga Europă și cele mai numeroase grupuri etnice.

Știam multe despre Berlin când am ajuns aici și mă așteptam la orice: să îmi placă la nebunie, să mă dezamăgească, să mă exaspereze cu dimensiunile lui enorme, dar eram sigură că nu mă va lăsa indiferentă. Nu a fost dragoste la prime vedere. Primul impact a fost puternic și dominat de stări contradictorii. Berlinul nu are un centru, “inima topografică” a orașului e risipită în cele patru puncte cardinale, e un oraș imens, dispersiv, în care  e ușor să te pierzi, dar farmecul lui stă tocmai în faptul că e suprinzător, e suficient să te rătăcești preț de câțiva metri, să te întorci la un colț de stradă și să descoperi un alt cartier, altfel decât tot ceea ce ai văzut până atunci. Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o simplă plimbare poate să devină un înconjur al lumii: simți atmosfera pariziană, cu ai săi Bateaux Mouches, pe malurile fluviului Spree, atmosfera elegantă vieneză, în cartierul Nikolaiviertel; cele 1700 de poduri te poartă,  cu imaginația,  prin Veneția, Praga sau Roma,  zona modernă, futuristică și avangardistă din zona Potsdamer Platz te face să te gândești la New York, iar artiștii de stradă din Alexander Platz te duc cu gândul la Picadilly Circus din Londra. Berlinul îți oferă și un alt fel de călătorie în jurul lumii, de data aceasta gastronomică, un adevărat paradis al simțurilor, cu parfumurile picante , aromele intense și condimentate ale restaurantelor etnice răspândite în tot orașul.

E un oraș cu o mie de fețe, pentru toate gusturile, în continuă mișcare și schimbare, de care nu te saturi pentru că nu ajungi să-l cunoști în întregime. Nu e un loc care a rămas victimă propriei istorii, chiar dacă o bună parte din oraș a fost distrusă,  în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe ruinele trecutului s-a născut spiritul orașului nou, în jurul unui concept esențial, acela al memoriei colective, tăcute, discrete, nicidecum populiste. Monumentul dedicat Victimelor Holocaustului e o mărturie a felului în care Berlinul și-a asumat propria istorie :  în timp ce te plimbi prin orașul aglomerat, dinamic, viu, te trezești,  dintr-odată,  în fața a 2711 lespezi din piatră gri,  de diverse mărimi, dispuse asimetric, cu tot mai puțin spațiu și lumină între ele,  în așa fel încât să dea senzația de sufocare, de neliniște, de teamă, lespezi fără nume și fără cuvinte care să le justifice prezența. E un semn tacit și tulburător că trecutul nu a fost uitat, sau aruncat în molozul șantierelor de către excavatoarele grăbite să radă la pământ urmele bombardamentelor.

În ceea ce privește istoria mai recentă, aceea a Berlinului divizat, a celor două Germanii și a celor 28 de ani de existență a Zidului blestemat, memoria colectivă a găsit forme de exprimare din cele mai diverse, de la crearea celei mai lungi galerii de artă în aer liber, East Side Gallery,  la tarabele care vând diverse obiecte simbolice ale Germaniei comuniste și bucăți din vechiul zid ( a căror autenticitate e îndoielnică), sau la chioșcurile care vând vederi din Berlin, cu o piatră încorporată, lipită pe imagine, o imitație a pietrelor din vechiul zid. Am evitat vizitele tematice din fostul Berlin de Est,  pentru că am trăit 21 de ani în România comunistă și prefer să păstrez intactă, în memoria personală, amintirea dramelor care s-au consumat de o parte și de alta a zidului, ajunse și la urechile noastre, în anii ’80, în ciuda cenzurii. În Bistrița rămăseseră încă mulți sași, ai căror prieteni sau rude, plecate în Germania, simțeau pe propria piele consecințele dureroase ale unei decizii istorice iraționale.

Așa cum am mai spus, Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o incursiune prin istoria acestui oraș echivalează cu o lecție de istorie universală, complicată, tulburătoare, pe alocuri revoltătoare, dar vie. Ceea ce surprinde cel mai mult e tocmai echilibrul între trecut și prezent, între vechi și modern, într-un amalgam fascinant de culturi, de stiluri, de etnii, de suflete, de idei, în continuă mișcare, transformare, reînnoire.

În Berlin nu ai cum să te plictisești pentru că e un oraș inepuizabil, plin de surprize…de tot felul, cum ar fi, spre exemplu, să citești pe o fotografie, scris cu pixul și cu greșeli de ortografie, frați preteuș și znagov, pe una dintre zecile de fotografii artistice ale unei  expozitii în aer liber, în zona Domului…

De-a lungul anilor, mi s-a întâmplat des să fiu întrebată despre tradițiile românești. De fiecare dată, am descris, cu orgoliu și lux de amănunte, obiceiurile noastre legate de sărbători și de evenimentele importante ale vieții (căci așa am fost învățați la școală că se numesc): nașterea, nunta, moartea. Treptat, am constatat că făceam comparații, iar frazele începeau cu “la noi” și “la voi”. Fie că era Paște, Crăciun sau Revelion, argumentele aveau mereu clasica schemă cu asemănări și deosebiri. Mi-a plăcut să descopăr că avem o seamă de elemente în comun, că nu degeaba toți “ de la Râm ne tragem”.

O vreme mi s-a părut ca bieții copii italieni sunt vitregiți pentru că nu îl au pe al nostru Moș Nicolae, generosul din și cu cizme. În schimb, ei o au o luna mai târziu, pe 6 ianuarie, pe Befana, o bătrână vrajitoare care le aduce celor cuminți ciorapi plini cu dulciuri, iar celor care au făcut năzbâtii, doar cărbune negru. Dar și acela e făcut tot din zahăr. Cât despre Crăciun, eu încă mai duc dorul zăpezilor, a focului din sobă și a parfumului de portocale din aerul înghețat. Acum trebuie să mă mulțumesc doar cu portocalele, care sunt încă în copaci, în parcul din fața casei.

Ciudat, dar nu știu de ce îmi tot vin în minte doar Sărbătorile de iarnă. Poate pentru că acum, afară, sunt multe, mult prea multe grade Celsius,  iar italienii se pregătesc să celebreze “Ferragosto”, care cade pe 15 august, în același timp cu Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, una dintre cele mai importante date din calendarul religios, fie că e catolic sau ortodox.

Prima dată când am venit in Italia era chiar de Ferragosto. Atunci am aflat că are origini păgâne, iar termenul derivă de la locuțiunea latină  feriae Augusti (odihna lui Augusto) și indică o sărbătoare decretată de împaratul roman Octavian Augustus în anulul 18 i.H, pentru a marca sfârșitul recoltei. Potrivit voinței împăratului, se organizau banchete și curse de cai în întregul imperiu. Pe 15 august, până și sclavii aveau dreptul la o zi de odihnă. Odată cu creștinismul, această sărbătoare a dobândit o importantă semnificație religioasă.

Ar fi interesant de spus că și fasciștii susțineau celebrarea perioadei de Ferragosto. Începând cu anul 1925, vreme de aproape 20 de ani, regimul fascist a organizat excursii prin intermediul diferitelor organizații ale muncitorilor. Existau așa numitele “trenuri populare” (“Treni popolari di Ferragosto”), care aveau prețuri reduse la bilete pentru perioada 13-15 august. Această inițiativă dădea posibilitatea și celor mai puțin înstăriți să meargă la munte sau la mare cel puțin o dată pe an.

Astăzi, pentru italieni, Ferragosto înseamnă concediu, sărbătoare, călătorii, mâncare  multă și bună. Distracția depinde de vârstă, chef de viață si buzunar, evident.  Tinerii, cei care se află la mare, nu concep Ferragosto fără baia de la miezul nopții și distracția totală din jurul focului aprins pe plajă. Nu lipsesc nici temutele  “gavettoni”, adică gălețile cu apă aruncate pe nepregătite peste victimele nevinovate ale petrecăreților.

Ceilalți se mulțumesc cu un prânz infinit, cu procesiunile religioase și cu focurile de artificii de la miezul nopții. Nu pot lichida așa, prea ușor, prânzul de Ferragosto, chiar dacă i-am alăturat adjectivul “infinit”. Și asta pentru că, potrivit tradiției familiei italiene, fiecare sărbătoare, religioasă sau nu, e un bun prilej pentru a organiza un ospăț pantagruelic.

Pe 15 august, prânzul durează vreo trei ore.

Felurite feluri, în funcție de zona geografică, se perindă prin farfuriile comesenilor. Se începe cu aperitivele, se trece apoi la felul întâi ( paste fainoase gătite în multe moduri: lasagna, paste la cuptor, timballo, etc.), se trece la felul doi ( bucate cu carne sau pește),  apoi la fructe, la dulciuri și apoi la cafea. Se ajunge chiar la un “dupa cafea”, care este lichiorul ce se bea la sfârșitul sfârșitului și pe care ei îl numesc cinic ammazzacaffè (ucide cafeaua).Poziția bipedă are serios de suferit după un astfel de festin gustativ și olfactiv. E însă de spus că ies invingatori în lupta cu caloriile, de cele mai multe ori, tot comesenii, care pe seară, pe răcoare, participă la procesiunile dedicate Fecioarei Maria.

Sunt cortegii pline de culoare ce se organizează în întreaga Italie, cu elemente diferite, în funcție de zona geografică. La Roseto degli Abruzzi, un orașel situat la malul Mării Adriatice, procesiunea se organizează pe mare. Statuia Fecioarei Maria, care este și patroana spirituală a așezării, este dusă pe mare de către bărcile pescarilor, în timp ce locuitorii rămân pe plajă și cântă imnuri religioase. La final, statuia este adusă pe țărm, unde se ține liturghia, iar preotul sfințește bărcile.
În Sicilia și în zonele din jurul Romei se organizează așa numitele “procesiuni de închinăciune”.O statuie a Sfintei Fecioare Maria este dusă de către credincioși pe străzile orașului până în piața centrală, unde este așteptată de un grup ce poartă pe umeri o statuie a lui Hristos încadrată într-o boltă de flori. Cele doua statui sunt înclinate una către cealaltă de trei ori. Alaiul cu cele doua statui se îndreaptă ulterior către biserica parohială, pentru o binecuvântare specială. Purtarea statuii Maicii Domnului pe străzi simbolizează popasul Sfintei Maria pe pământ, bolta de flori redă porțile cerului, iar procesiunea către biserică reprezintă intrarea Sfintei Fecioare în rai.

În Toscana se organizează nu doar procesiuni, ci și curse de cai, dintre care cea mai cunoscută este Palio di Siena, care la începuturi era dedicată Fecioarei Maria.

Ar mai fi de adăugat că Ferragosto e un moment prezent și în cultura italiană.  Acțiunea din opera lirică “Pagliacci” a compozitorului Ruggero Leoncavallo se desfășoară chiar în ziua de Ferragosto . Sunt multe filmele în care protagoniștii sărbătoresc această zi. Aici ar fi de citat ” Il Sorpasso” de Dino Risi, din 1962, în care se descrie o Italie aflată la începutul erei consumismului și  “Il pranzo di Ferragosto”(Prânzul de Ferragosto) de Gianni di Gregori, din 2008, în care este creionată imaginea familiei italiene contemporane, cu calitățile și defectele ei.

Cât despre ceea ce înseamnă pentru mine 15 august, ce să zic… Păi, am cam preluat tradiția italiană cu prânzul și cu toate cele, mai puțin băile de la miezul nopții și gălețile cu apă. Îmi amintesc însă, cu mult drag de o sărbătoare de Sfânta Maria petrecută acum câțiva ani în Maramureș, la Mănăstirea Bârsana. Am încă în minte alaiurile de credincioși de toate vârstele, îmbrăcați în costume populare, care cântau  dumnezeiește cântece bisericești pe drumul înspre mănăstire. Și îmi mai amintesc că, la noi se zice că odată ce a trecut Sfanta Maria, e gata vara.  Cam așa zic și italienii: “Passato Ferragosto, passato il sole” ( a trecut Ferragosto, a trecut si soarele). Și uite așa, iar am ajuns la comparațiile ce încep și se termină cu “la noi” și “la voi” sau “la ei”…

Nu am privit niciodată cerul înstelat deasupra mea nerăbdătoare să întrezăresc o stea căzătoare,  dintr-un motiv cât se poate de simplu: am crescut cu convingerea că orice stea căzătoare e sufletul unui om care tocmai  a murit, iar bunicul îmi spunea mereu că atunci când o văd trebuie să spun repede o rugăciune, pentru ca drumul celui plecat dintre noi să fie ușor. Când îmi amintesc de nopțile  înstelate de august,  de la țară, cu stelele atât de aproape încât aveai senzația că s-au oprit un pic să se odihnească pe  prispa casei, mă emoționez,  încă,  până la lacrimi!

Dacă vreme de 30 de ani am privit cerul în nopțile înstelate cu teama de a nu zări cumva vreo stea căzătoare, sper să mă înțelegeți când vă spun că nu aștept cu frenezie și nerăbdare, spre deosebire de toți cei din jurul meu,  Noaptea Sfântului Lorenzo, mai exact, noaptea de 10 spre 11 august, pentru italieni,  cea mai romantică și spectaculoasă noapte din an. Cum în ultimii ani,  în august,  mă aflu, de obicei,  la mare, asist,  dar nu particip la pregătirile intense pentru “marea noapte”: ritualul e același, toți pe plajă, cu mic cu mare, întinși pe nisip și cu privirea țintită de bolta cerească, în speranța că fiecare stea căzătoare “vânată” va aduce îndeplinirea unei dorințe. Eu am, de fiecare dată,  o singură dorință, accea de a nu vedea nici o stea.

Îmi amintesc perfect prima mea noapte a Sfântului Lorenzo, pe o plajă lângă Sorrento, acum ceva ani, cu mulți prieteni, toți euforici (unii la propriu și la figurat), prinși într-un fel de joc de-a…cine vede mai multe stele căzătoare. Când le-am explicat de ce eu fixam marea și nu cerul, reacția a fost unanimă:  “Cât de complicați sunteți voi românii! Acum înțelegem de ce sunteți un popor trist și fatalist”. Și nici măcar nu aveau habar de Balada Miorița!!! Jocul atingea punctul culminant când unul dintre prietenii mei declama victorios: “Nu mai am dorințe de exprimat, le-am epuizat pe toate!”. Ceea ce era posibil, având în vedere faptul că, în condiții de vizibilitate bună, se putea ajunge la o stea/dorință pe minut!

Vreau să fiu sinceră: ceva îmi place,  totuși,  din ritualul acestei nopți,  și anume că stelele căzătoare se mai numesc și lacrimile sfântului Lorenzo, care se sărbătorește, în calendarul catolic, în 10 august, zi ce amintește martiriul său, la vârsta de 33 de ani.

Potrivit cărții Passio, care narează suferințele sfinților,  în anul 258,  împăratul roman Valerian ar fi poruncit diaconului Romei, Lorenzo, să-i predea bunurile pe care le deţine Biserica Catolică. Lorenzo ar fi chemat în fața împăratului mulţimea de săraci pe care îi ajutase şi i-ar fi spus: “Iată comorile noastre, care nu scad niciodată, aduc venit totdeauna şi pot fi găsite oriunde !” Diaconul Romei ar fi fost condamnat la moarte, întins pe un grătar de fier și ars pe cărbunii aprinși (unii susțin, însă, că ar fi fost decapitat).  Există o legendă potrivit căreia,  după ce ar fi fost ars de tot pe o parte, ar fi avut tăria să le spună călăilor: “Iată, pe o parte sunt fript; întoarceţi-mă pe cealaltă!”.

Tradiția creștină a legat fenomenul stelelor căzătoare de martiriul Sfântului Lorenzo (al cărui mormânt se află în biserica cu același nume din Roma)  și a identificat stelele cu lacrimile vărsate de Lorenzo,  în timpul cumplitului supliciu. În schimb, tradiția populară consideră că stelele căzătoare nu sunt altceva decât scânteile provenite din cărbunii aprinși pe care  a fost ars,  scântei care au zburat în cer, în momentul morții sfântului. Există în regiunea Veneto un proverb care spune: “San Lorenzo dei martiri innocenti, casca dal ciel carboni ardenti”  (“Sfântul Lorenzo, al martirilor nevinovați, aruncă din cer cărbuni aprinși”). Îmi plac amândouă interpretările, pentru că sunt pline de poezie și dau acestei nopți o magie specială.

Știu, însă, că există o singură explicație științifică pentru fenomenul stelelor căzătoare, numite și Perseide (pentru că par a veni dinspre Constelatia Perseus) . Așa- zisele “stele”,  care ne dau iluzia că se prăbușesc spre pământ,  provin, de fapt,  din cometa Swift-Tuttle,  care orbiteaza in jurul Soarelui o dată la fiecare 133 de ani. Sunt, din punct de vedere astronomic,  mici bucăți de praf cosmic ( cu dimensiuni de la un fir de nisip până la un bob de fasole),  dezghețate din cometă,  atunci cand aceasta trece pe lângă soare .  În fiecare an, in luna august, Pământul trece printr-un nor de resturi de la coada cometei, format din fragmente de gheață și praf cosmic. Aceste rămășițe intră și ard în atmosfera Terrei,  datorită frecării cu aerul,  generând dâre luminoase pe cer.

Accept raționamentul științific, însă prefer să cred că sunt lacrimile sfântului Lorenzo, nu de alta, dar așa s-ar justifica, oarecum, credința mea că fiecare stea căzătoare e, de fapt,  sufletul unui om plecat dintre noi…

Mirela Baciu