“Dar unde sunt zăpezile de altădată?” – se întreba Francois Villon acum câteva secole bune în a sa ”Baladă a doamnelor de altădată”. Poetul avea dubii și regrete legate de timpul care trece nemilos și de frumusețea dumnezeaiască a unor femei, frumusețe ce s-a topit de-a lungul anilor asemeni nămețiilor.

Se pare că în zilele noastre acest vers și-a pierdut semnificația metaforică a părerii de rău pentru scurgerea implacabilă a timpului și a dobândit o valență pur meteorologică. Sunt convinsă că deseori l-ați auzit invocat tocmai când se vorbea despre schimbarea vremii, poate chiar însoțit de celebrele vorbe “iarna nu-i ca vara”. Astăzi nimeni nu mai pleacă la un drum, la o nuntă, la un concert în aer liber sau la un nevinovat picnic, înainte de a se uita la starea vremii. Cum trăim în era internetului, a informației imediate, obținem rapid toate detaliile despre ploaie, soare, vânt sau ninsoare cu un simplu click. Riscul e acela de a avea prea multe informații, ce uneori se dovedesc a fi contradictorii și eronate. E un risc pe care ni-l asumăm zilnic, altfel site-urile dedicate condițiilor meteorologice nu ar avea succes.

Dicționarul explicativ ne spune frumos și precis că “meteorologia este o ramură a geofizicii,  care se ocupă cu studiul fenomenelor atmosferice și, în special, cu prevederea timpului”. Dacă e să dăm ascultare experților, o prognoză poate fi reală în proporție de 95% doar pentru primele 24 de ore, procentul scade la 80% pentru următoarele 24, ceea ce înseamnă că previziunile care depașesc 48 de ore intră în sfera probabilității asemeni horoscopului.

Aceasta e teoria, perfect. Practica e cea ne bagă în ceață, ca sa zic așa, în ton cu subiectul. Limbajul sec, științific, lasă de multe ori spațiu metaforelor, că doar și furtunile trebuie să aibă un nume, nu? În ultimele săptămâni, în Italia, s-a vorbit mult despre prognoze greșite și despre pedepsirea celor ce le-au dat publicității. Prima care s-a revoltat a fost Federația Asociațiilor italiene din domeniul hotelier și turistic (Federalberghi), care amenință să-i dea în judecată pe cei care răspândesc informații false și alarmante. Cum clienții au dat prea multă crezare site-urilor, plajele și restaurantele au rămas goale, ceea ce a dus la pierderi materiale în valoare de zeci de milioane de euro. Președintele Federalberghi, Barnabò Rocca, i-a numit “meteo-teroriști” pe cei care țin în ostagiu vara italiană și prezintă buletine asemănătoare unor jurnale de război.  Expresia vedetă a acestei veri este “bomba de apă”, care cred ca în română ar putea fi sinonimă cu “ruperea de nori”. “Meteo-teroriștii” acționează cu o precizie chirurgică în weekend și în perioada vacanțelor de Paște, de Crăciun, de 1 Mai, de vară. Cei de la Federalberghi sunt deciși să poarte în tribunal 3 site-uri (Ilmeteo.it, 3Bmeteo.com, Meteo.it), acuzate de a căuta audiență prin folosirea unui limbaj din ce în ce mai înspăimântător și alarmist.  În sprijinul celor ce se consideră victime ale meteorologilor a sărit și guvernatorul din Veneto, Luca Zaia, care i-a numit pe răspânditorii de știri catastrofale    “ bookmakers ai timpului” .

Dacă e să ne uităm la ultimele luni, senzaționalul a lăsat urme. De Paște, în Liguria, s-a anunțat vreme teribilă. În schimb, timpul a fost minunat, cu temperaturi de peste 20 de grade Celsius. Din pricina catastrofismului meteorologic, în jur de 30% din camerele de hotel au rămas goale. Au avut de pierdut atât clienții cât și hotelurile. E de spus că și vremea a fost cel puțin ciudată, cu fenomene atipice, de genul tornadelor. Asta nu a făcut decât să le dea apă la moară celor care alcătuiesc prognozele în mod livresc. De exemplu, un anticiclon aducător de caniculă a fost botezat Caronte (Caron, luntrașul Infernului).  Apogeul poetic a fost atins în luna iunie, când un alt anticiclon, de această dată numit Ciclope (Ciclopul) a lăsat locul unei psicodrame mediatice cu nume englezesc: Summer Storm.

Până acum nu a apărut nicio reacție oficială din partea celor acuzați de dezinformare. Se știe doar că sit-urile lor se bucură de un succes enorm la public, ceea ce le aduce câștiguri importante. De exemplu, Ilmeteo.it a fost anul trecut pe locul trei în topul celor mai descărcate aplicații pentru telefoanele celulare Android ( după Whatsapp și Facebook) și are in jur de 40 milioane de vizite lunar, mai mult decât Mediaset, Microsoft și Youporn.

Toată nebunia aceasta îmi amintește de comediile cu ghinionistul funcționar Ugo Fantozzi, care era terorizat de un nor răutăcios   ce îl  însoțea peste tot.

Așadar, este evident faptul că italienilor nu le lipsește imaginația când vor să găsească metafore pentru a boteza probabile dezastre meteorologice. Ar fi de precizat aici că omologii lor români sunt mult mai prozaici și pragmatici atunci când  povestesc despre o seamă de coduri, chiar dacă sunt vesel colorate. Și în alte țări au fost nemulțumiri legate de exactitatea prognozelor, însă până acum unica națiune în care s-a discutat despre o lege împotriva falsului meteorologic este Africa de Sud. Acolo, acum doi ani, s-a propus aplicarea unor amenzi usturătoare celor care lansează alarme meteo fără să aibă permisul din partea structurilor abilitate ale statului.

Ar mai fi de adaugat că, în Italia, meteorologia intră sub incidența legilor referitoare la libertatea de exprimare, ceea ce presupune că cetățeanul turmentat de gradele de afară e cel care alege dacă să dea crezare sau nu a ceea ce i se prevede.

Gabriela Pentelescu

Sunt îndrăgostită de Napoli și sunt sigură că mi-ar fi greu să trăiesc în altă parte. Știu prea bine că există camorra, aș putea spune că m-am obișnuit cu ideea, însă aș minți. Așa cum aș minți dacă aș spune că nu mă tem că m-aș putea afla vreodată în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, în mijlocul unor reglări de conturi între variile clanuri, cum s-a întâmplat,  în ultimii ani, cu zeci de persoane, ucise “din greșeală”. Nu pot să-mi imaginez ca băiatul meu ar putea asista vreodată la o execuție în stil mafiot: acum doi ani în curtea unei școli dintr-un cartier de periferie, în plină zi, în timp ce copiii făceau repetiții pentru spectacolul de sfârșit de an școlar, un boss al unui clan a fost împușcat mortal.  O prietenă de-a mea,  care predă la școala respectivă,  mi-a povestit, șocată, că unii dintre elevi se ofereau să-i arate, pe celular, “fotografii cu mortul”. Nu pot să accept că în anumite zone din Napoli astfel de tragedii nu mai impresionează pe nimeni. Anul trecut, capul unul clan camorristic a fost împușcat mortal, în timp ce ieșea de la piscină, împreună cu copiii și soția. Sunt atât de frecvente astfel de evenimente încât parcă și presa a obosit să pună în prima pagină aceleași știri, încercând să compenseze cruzimea și violența faptelor relatate cu știri de pe celalată parte a baricadei: Napoli care rezistă și se revoltă, care nu crede că a trăi în acest loc înseamnă doar a supraviețui, dar crede cu fermitate că teama e o formă de complicitate, la fel ca și obișnuința.

Aș minți dacă aș spune că nu  mă deranjează că băiatul meu are în clasă două colege ale căror tați sunt în inchisoare, doi camoriști condamnați pentru infracțiuni despre care prefer să nu știu nimic.  Când s-a născut Matei locuiam într-o zonă bună dintr-un orășel de lângă Napoli, de unde ne mutaserăm de puțină vreme. În fața casei noastre se afla o piscină frecventată de tot felul de lume. Îmi amintesc că într-o zi am auzit împușcături, apoi am văzut lumea alergând, speriată, piscina a fost evacuată, pentru că avusese loc o execuție mafiotă. După o săptămână, scenariul s-a repetat. În cele din urmă, poliția a decis să închidă piscina, iar noi am hotărât să ne mutăm.

Aș minți dacă aș spune că m-am obișnuit cu ideea că în fiecare an comercianți sunt amenințați sau chiar uciși pentru că refuză să plătească pizzo (taxa de protecție). Nu pot să rămân indiferentă când citesc că 180 de consilii locale, majoritatea din sud, au fost dizolvate, în ultimii 10 ani, din cauza infiltrațiilor de tip mafiot în administrație,  sau când îl aud pe primarul din Napoli, un ex-magistrat, declarând că orice schimbare în acest oraș e “îngreunată sau chiar obstaculată de către organizațiile camorristice, care controlează încă teritoriul”. Am fost revoltată când, anul trecut, a izbucnit un incendiu care a distrus Città della Scienza  (un minunat Muzeu al Științelor, cel mai important din sudul Italiei, în care pot spune că Matei a crescut),  iar anchetatorii au ajuns la concluzia că incendiul a fost opera camorrei. Motivul e unul care o să vi se pară cu siguranță absurd: în acest fel, camorra era pregătită să se infiltreze în licitațiile pentru reconstruirea complezului muzeal.

Nu pot spune că îmi plac filmele inspirate din lumea mafiei sau a camorrei, chiar dacă unul dintre ele, Gomorra, (Gomorrah) a avut un succes mondial, a câștigat o mulțime de premii și a fost elogiat de criticii de film din toată Europa.  Mărturisesc că nu am reușit să-l văd în întregime. Filmul este o adaptare a unui roman,  devenit imediat un best seller, scris de un tânăr scriitor napoletan, Roberto Saviano, care, la 30 de ani s-a văzut condamnat să trăiască cu escortă permanentă, în locuri secrete, în urma amenințărilor cu moartea primite din partea liderilor camorrei. Trama filmului are ca fundal cartierul napoletan Scampia, cea mai mare piață de trafic de droguri din Europa. Cum uneori viața bate filmul, după terminarea filmărilor, trei dintre actori, inclusiv unul dintre protagoniști, au fost arestați pentru apartenență a unor clanuri camorristice. La începutul lui 2014, într-o localitate de lângă Napoli, a avut loc o execuție în stil mafiot care imită, în mod barbar,  scena inițială a filmului, în care doi bărbați sunt uciși în timp ce se aflau într-un salon de bronzare.

Filmul Gomorra i-a inspirat, în mod nefericit, aș spune, și pe unii ziariști sportivi români, care, înaintea meciului pe care Steaua București l-a jucat, acum 4 ani,  cu echipa din Napoli, în Europa League,  i-au sfătuit pe susținătorii Stelei  să fie atenți când merg la Napoli și li se reamintea o scenă din film, în care are loc o execuție în stil mafiot.

Nu-mi place că fiul meu a învățat devreme ce este mafia și diferența dintre mafia și camorra. Îmi place, însă, că la școală, în fiecare an, în 19 martie, comemorează victimele mafiei (inclusiv ale camorrei), peste 2000, dintre care 80 de copii, și se întoarce acasă cu mii de întrebări la care nu am întotdeauna răspuns.  Anul acesta, spre exemplu, au vizionat ultimul film care are ca temă mafia siciliană, se numește “La mafia uccide solo d’estate” ( “Mafia ucide doar vara”),  o “comedie dramatică”, cum a numit-o regizorul,  despre modul în care percepe un copil existența crimei organizate în orașul în care trăiește. Mi-a povestit ce scenă l-a emoționat cel mai mult: un dialog între tată și fiu, înainte de a adormi. Copilul întreabă dacă mafia o să-i omoare și pe ei, iar tatăl răspunde : “Stai liniștit, acum e iarnă, mafia ucide numai vara”. Când l-am luat de la școală a exclamat:  “Mama, suntem norocoși că nu locuim în Sicilia!”. Apoi mi-a povestit că una dintre colegele lui de clasă nu a venit la școală pentru că a fost în închisoare să-și viziteze tatăl.

Prietenii din România mă întreabă uneori dacă pot veni liniștiți la Napoli în vacanță, iar eu le răspund, ironic, că nu trebuie să își ia vesta antiglonț. E periculos, dar nu e letal, iar expresia “vedi Napoli e poi muori” se traduce astfel, în opinia napoletanilor: “dacă ai văzut Napoli, cu toată frumusețea ei unică, nu mai ai nimic de văzut pe lume, poți muri liniștit”.  Napoli e un oraș unic tocmai pentru că e un loc paradoxal, în care totul e posibil, în bine și în rău, și tocmai de aceea plin de contradicții, un oraș în care frumosul și urâtul sunt două concepte care nu au sens decât împreună. Napoli se poate iubi sau se poate urî, un lucru e sigur: nu te lasă indiferent!

Un prieten de-al meu din România (care trăiește acum la Bruxelles) a avut “curajul” să vină cu familia la Napoli, unde a rămas 10 zile. În prima zi mi-a trimis un sms: “E splendidă frontiera între pitoresc și derizoriu”, iar după câteva zile mi-a scris:  ” Nu ne mai săturăm. E minunat. Am mers la întâmplare prin orașul vechi, fără ghid și fără prejudecăți”.  Recunosc că, întâi am răsuflat ușurată, apoi mi-am spus că a înțeles perfect spiritul orașului.

Mirela Baciu

Fiecare are trucurile lui pentru a face față verii caniculare. Eu înfrunt temperaturile ridicate cu ajutorul înghețatei,  fără de care viața mi-ar fi amară și incoloră. La propriu și la figurat.  Ce-i drept,  e o scuză pe care o folosesc des, mult prea des, nu numai vara, ci și in celelalte trei anotimpuri ale anului. Dar cine poate rezista în fața unui con  crocant cu înghețată cremoasă și parfumată?! E o întrebare retorică, evident.

Istoricii susțin că îndărătnicul și piromanul împărat roman Nero nu putea să trăiască fără înghețată sau cum s-o fi numit aceasta acum vreo două mii de ani. Se spune că își trimitea oamenii de încredere să-i aducă gheață din Munții Apenini. Apoi o amesteca  cu miere și fructe și o savura în nopțile toride din Cetatea Eternă.

Dacă tot mi-am declarat slăbiciunea pentru înghețată, am decis să aflu mai multe despre aceasta. Totul a început în antichitate, când, pentru conservarea alimentelor, se foloseau cuburi mari de gheață din lacurile de munte. E greu de stabilit originea exactă, pentru că nu există o persoană anume căreia să-i fie atribuită invenția. Un posibil punct de plecare ar putea fi anul 200 î.Hr, când în China se prepara un soi de amestec de orez cu lapte, care era păstrat la rece în zăpadă pentru a nu se strica. Tot chinezii sunt cei care ar putea fi considerați inventatorii primei ”mașini de gheață”, având vase pe care le umpleau cu mixturi siropoase, pe care apoi le înveleau în zăpadă amestecată cu sare. Se spune că Marco Polo a adus cu el din China tocmai această  mașinărie și o primă rețetă foarte asemănătoare cu cea a sorbetului  (băutură răcoritoare preparată din suc de fructe, zahăr și lichior sau apă),  pe care-l făceau arabii.

Și uite așa ajungem în Italia, mai precis în Sicilia, unde arabii au adus cu ei zahărul, în jurul secolului al IX-lea, și “sharbat”-ul, care se făcea cu zăpadă de pe vulcanul Etna. Se pare că bunătatea asta cu zăpadă a fost imediat pe gustul sicilienilor,  care au parte de veri teribil de calde, tocmai pentru că insula lor se găsește la o aruncătura de băț de Africa.  Numele de “sharbat” a fost italienizat în “sorbetto” (sorbet), iar în anul 1694,  Antonio Latini, care era chef la curtea viceregelui din Napoli, publică prima rețetă de inghețată cunoscută sub numele de “sorbetta di latte”, care se făcea cu “zăpadă, o carafă și jumătate de lapte fiert, jumătate de carafă de apă, trei kilograme de zahăr, șase uncii de suc de cedru și un pic de sare”. A fost un bucătar sicilian din Palermo, Procopio Cutò, cel care a dus minunația aceasta până în Franța, la Paris, unde în 1686 a servit-o clienților  în al său “Cafè Procope”, un bar care există și astăzi.  Voltaire, George Sand, Balzac, Victor Hugo, Diderot, D’Alembert, De Musset și Guillotin sunt doar câțiva dintre cei care s-au desfătat cu înghețată la “Cafè Procope”. Procopio Cutò are și meritul de a fi inventat sistemul cu care se amestecă compoziția ( mantecatura), pentru a crea un produs cremos. E interesant că și în zilele noastre se folosește același sistem pentru înghețata artizanală.

Cât despre cine a inventat conul crocant, și aici ar fi la mijloc ingeniozitatea italienilor. Deși există polemici legate de paternitatea invenției, se știe sigur că primul care a brevetat-o a fost un italian, care a emigrat în Statele Unite.  Este vorba despre Italo Marchioni, un mic producător de înghețată (gelataio), care a lasat Munții Dolomiți din nordul Peninsulei italice, pentru a-și căuta norocul pe Noul Continent. Ajuns în America, Marchioni și-a schimbat numele în Marchiony, iar la data de 15 dicembre 1903 a înregistrat brevetul unui aparat care făcea conuri comestibile.

Dacă la început era o delicatesă rezervată celor bogați, la sfârșitul secolulului  al XIX-lea  înghețata începe să devină un aliment democratic, odată cu inventarea în 1870 de către germanul Carl von Linde a sistemului congelării industriale. Acest lucru, alături de alte descoperiri tehnologice, cum ar fi motoarele cu aburi, vehiculele motorizate sau curentul electric, au făcut ca înghețata să fie mult mai ușor de produs, transportat și conservat.

Astăzi, în Italia, înghețata, fie că este produsă industrial sau artizanal, face parte din mândria mărcii Made in Italy (Fabricat în Italia), alături de brânza Parmigiano Reggiano, șunca Prosciutto Crudo di Parma sau de cafeaua Lavazza.

Există pe piață în jur de 600 de gusturi, dar preferatele clienților rămân sortimentele clasice: ciocolată, alune (nocciola), lămâi, căpșuni și vanilie. De curând, a fost creată o înghetata dedicată Papei Francisc, făcută cu ciocolată gianduia și cremă chantilly.  Printre noile gusturi ale acestei veri sunt și cele mixte de măr verde și fenicul (finocchio), sfeclă roșie și rodie, dovleac și mango, orez și șofran (zafferano). Producătorii s-au gândit și la cei care au intoleranțe alimentare și au inventat sortimente fără gluten sau fără lactoză.

Anual, din nordul și până în sudul Peninsulei, se organizează festivaluri dedicate acestei bunătăți, care place deopotrivă adulților și copiilor. Statisticile arată că 95% dintre italieni preferă înghețata și că în jur de 60% dintre ei o mănâncă vara cel puțin o dată pe săptămână.

In 2012,  la Anzola dell’Emilia, lângă Bologna, a fost inaugurat  muzeul Gelato Museum Carpigiani, dedicat istoriei, culturii și tehnologiei înghețatei artizanale. Structura, care se întinde pe circa 1000 de metri, are numeroase zone în care se poate savura produsul buclucaș. Poate că nu-i o întâmplare că a fost recunoscut ca fiind unul dintre cele mai frumoase noi muzee din lume. Eu pot să adaug, frumos ca frumos, dar gustos cu siguranță e!

Ar mai fi de spus câteva cuvinte despre sorbetto și despre granita, care sunt un soi de deserturi reci. Sorbetto (sorbet), așa cum spuneam la început,  e considerat  ca fiind înaintașul înghețatei. Se prepară și astăzi cu lapte și (sau) lichioruri și se servește, de obicei ( cel de lamaie), dupa ce s-a mâncat pește. Italienii spun că “e bun pentru că curăță gura”. Granita se face cu gheață măcinată sau rasă, peste care se adaugă siropuri de fructe sau cafea. Nimic nu e mai răcoritor, vara, pe plajă, decît să îți cumperi un pahar mare cu granita de la vânzătorul ambulant, care trage după el prin nisip căruciorul în care are cuburi mari de gheață și siropuri parfumate și colorate. În Sicilia se ia micul dejun cu granita de cafea și brioșe calde. O dulce nebunie a simțurilor!

Așa cum va fi cu siguranță și înghețata de fistic și vanilie,  pe care mă pregătesc să o devorez chiar acum, după toată această lungă poveste. Va invit să-mi urmați exemplul, fie el și negativ din punct de vedere caloric, însă delicios și aducător de zâmbete.  Garantat!

Duminica, la Napoli, prânzul în familie e un ritual. Când spun familie, se subînțelege un număr considerabil de persoane, de la 15 în sus, o masă lungă, bogată în calorii, un amalgam armonios de feluri de mâncare, generații și povești.  Totul începe la ora două și se încheie pe la ora cinci, cu o cafea. Duminica în familie are efecte benefice asupra minții, trupului și sufletului, devine o necesitate aproape vitală, iar băiatul meu, Matei, nu își imaginează altfel duminicile decât la bunicii napoletani, cu toate rudele.  Tocmai pentru că sunt singurele pe care le are aproape,  nu am protestat niciodată că în fiecare duminică facem același lucru, chiar dacă nu e întotdeauna relaxant să stai la masă cu 20 de napoletani care vorbesc mult, uneori deodată, nu suportă liniștea și nu văd sensul pauzelor de vorbire, altul decât acela de a mai gusta câte o bunătate.  Televizorul rămâne închis, până când începe meciul, asta în cazul care echipa din Napoli joacă, și atunci casa se transformă într-o adevărată tribună, cu mulți antrenori și comentatori sportivi improvizați. Asta e o altă experiență care merită povestită…dar altădată.

Despre meniu se poate scrie un adevărat tratat de gastronomie, chiar dacă ar fi complicat de indicat aperitivele care se servesc înainte de felul întâi, cele care se mănâncă la sfârșitul prânzului sau între felul întâi și felul doi… ordinea e subiectivă, fiind dictată de gusturile personale. Nu e chiar un prânz de manual, dar vă garantez că e o experiență gustativă divină.

Începe cu varii aperitive, cum ar fi melanzane sotto olio (un fel de conservă din vinete, tăiate felii subțiri), zucchine con olio, aglio e oregano (felii de dovlecel cu ulei, usturoi și oregan), panzarotti o crocchette di patate (crochete de cartofi cu mozzarella și parmezan), la caprese (salată din mozzarella, roșii, oregano și busuioc), polpettine (chifteluțe).  Continuă cu felul întâi,  ‘O rraù, il ragù napoletan (sos din mai multe feluri de carne și suc de roșii, fiert multe ore).   Felul al doilea …delicios, braciole nel sugo (felii din pulpă de porc umplute cu stafide, semințe de pin, usturoi, pătrunjel și brânză pecorino, fierte în sos de roșii ).  După felul al doilea, se gustă alte “aperitive”, tip pizza, cum ar fi pizza cu scarole, măsline și stafide, sau pizza cu spanac. Între o poveste și alta, un mix de alune, de diverse tipuri, nuci, semințe de fistic sau de pin. În fine, prăjitura tipică napoletană, indispensabilă, unică și inimitabilă, babà cu rom!. Totul se încheie cu o cafea, servită, eventual, între prima și a doua repriză.

Am lăsat la sfârșit parmigiana alle melanzane ( parmigiana de vinete),  momentul cel mai așteptat al prânzului. O face, de peste 50 de ani, aceeași mătușă, Gianna, care are 87 de ani. Zia Gianna e reperul nostru în materie de gastronomie, e un fel de gurù în ale bucătăriei. Când e plecată în America,  nimeni nu are curajul să facă parmigiana, pentru că orice asemănare cu originalul e absolut întâmplătoare!

Parmigiana de vinete e o rețetă ale cărei origini nu se cunosc cu precizie. Unii susțin că e siciliană, alții că e napoletană, iar alții că s-a născut la Parma.  Un lucru e sigur, că a apărut pentru prima oară,  într-o carte de bucate,  în 1837, la Napoli. În ceea ce privește denumirea, nu se numește parmigiana pentru că are printre ingrediente parmigiano (parmezan), și nici pentru că se referă la locuitorii orașului Parma (parmigiani). Numele provine de la parmiciana, un tip de jaluzea, alcătuită din fâșii de lemn suprapuse, întocmai cum se suprapun straturile de vinete,  mozzarella (sau provola, un fel de mozzarella afumată) și sos de roșii. Veți găsi pe internet multe rețete de parmigiana cu vinete, eu o să v-o dau pe cea originală, ca la mama acasă, pardon, ca acasă la zia Gianna, cu toate secretele dezvăluite de un adevărat expert.

Ingrediente pentru 4 persoane:

• 2 vinete mari
• 4/5 roșii bine coapte
• 200 gr di mozzarella (pe care e indicat să o lăsați în frigider o zi să se usuce, altfel lasă prea mult zăr)
• 80 gr de parmezan ras
• ½ ceapă albă mică
• 30 gr de făină
• 4 ouă
• frunze de busuioc proaspăt
• un cățel de usturoi
• ulei de arahide (în care se prăjesc vinetele) și ulei de măsline (pentru sosul de roșii)
• sare și piper

Se curăță vinetele ( da, vinetele se curăță, chiar dacă în multe rețete se folosesc cu coajă) și se taie felii, nu mai groase de 5 mm.  Se așază în straturi,  într-o strecurătoare, fiecare strat presărat cu sare (scopul este de a reduce gustul amărui al vinetelor) și se lasă să se scurgă o oră, cu ceva greu deasupra care să le preseze. Apoi se spală (altfel sunt prea sărate) și se storc ușor, apoi se aranjează pe un prosop.

Între timp se pregăteste sosul de roșii.  Se amestecă roșiile, tăiate cubulețe, usturoiul și o cană de ulei de măsline într-un blender. Se adaugă sare și piper și se pun pe foc, în jur de 15-20 de minute,  până cand sosul fierbe și incepe să scadă.

Feliile de vinete se prăjesc ușor în ulei de arahide (sau ulei de floarea soarelui), se așază pe un platou cu șervețele care absorb uleiul. Se trec apoi prin făină și ou și se prăjesc di nou. Mulți preferă să le prăjească direct în ou, dar zia Gianna avertizează că stratul de ou se va desprinde de vinete, dacă nu sunt prăjite înainte în ulei. Cei care evită o prăjeală dublă, din cauza caloriilor excesive, trebuie să știe, însă,  că rețeta originală presupune ca feliile de vinete să se prăjească de două ori. Pe măsură ce se prăjesc, se așază din nou pe un platou cu hârtie de bucătărie, tot ca să absoarbă uleiul.

Se încălzește cuptorul la 180-200 de grade. Într-o tavă de yena dreptunghiulară, se pune sosul de roșii, apoi un strat de vinete, mozzarella tăiată bucățele (sau provola), parmezanul ras și frunzele de busoic. Se continuă cu straturile, ultimul fiind cel cu mozzarella și parmezan. Se pune tava în cuptor și se coace în jur de o jumătate de oră, până când parmigiana se rumenește bine și se formează o crustă.  Se așază frunze busuoic proaspete și se servește caldă, ca aperitiv, felul întâi, felul doi…cum vă e pe plac! E deliciosă și dacă o mâncați rece, a doua zi, desi mă îndoiesc că va mai rămâne ceva pentru a doua zi.