Oamenii au avut dintotdeauna nevoie de eroi și de povești de dragoste, menite să dureze de-a lungul secolelor.

“A fost odată ca niciodată o domnița, îndragostită  nebunește de un tânăr frumos ca soarele. Iubirea lor curată era umbrită de îndărătnicia parinților bogați ai fetei…”.

Așa ar putea începe povestea Luciei, protectoarea napoletană a tuturor celor ce suferă din dragoste. Am descoperit acest personaj aproape din întamplare, intrând în Biserica Santa Maria delle Anime del Purgatorio, care se află pe una dintre straduțele strâmte și gălăgioase din centrul istoric al orașului Napoli.

Pe trotuarul de la intrare se află cranii din bronz, pe care le ating grabit mulți dintre cei ce trec pe acolo. Mărturisesc că mi s-a părut destul de intrigant acest ritual, cu atât mai mult cu cât, privită din exterior, biserica aceasta pare clasicul locaș de cult catolic.

Odata ce i-am trecut pragul, am descoperit o lume paradoxală,  caracterizată de macabru, mister și speranță. Simbolul craniilor e prezent peste tot. O explicație a existenței acestora am găsit-o doar după ce am coborât în subsolurile umede și reci. Și aici era plin de cranii. Adevărate, de această dată.

La loc de cinste, într-un altar plin de flori, se află doua cranii, iar unul dintre acestea are o coroniță și un voal de mireasa. Se spune că este al Luciei, protagonista unei tragedii ce amintește de cea a nefericiților îndrăgostiți Romeo și Julieta.

Ar fi de spus că Lucia este un personaj creat de fantezia oamenilor din popor, ce au îmbinat istoria și legenda. Istoria povestește despre o tânără de spiță nobilă, care a murit la mijlocul secolului al XIX-lea. Înca nu împlinise 18 ani. Aici intervine legenda, potrivit căreia această tânără ar fi fost îndrăgostită de un băiat sărac lipit pământului,  cu care dorea să se mărite.

Ca în orice tragedie care se respectă, parinții fetei nu erau de acord cu această căsătorie, considerată o mezalianță. Tinerii erau deciși să lupte pentru iubirea lor. În ziua nunții, cu câteva clipe înainte de a intra in biserică, Lucia moare în mod misterios. Imediat după dispariția prea iubitei și tânărul, îndurerat, se prăpădește.

Și uite așa, Lucia devine simbolul tuturor celor care pătimesc din amor. Ca să nu rămână doar o legendă, napoletanii i-au dedicat ei și iubitului un altar, în care sunt așezate cranii, despre care se spune că ar fi chiar ale celor doi protagoniști. Nu e o întâmplare, că la acest altar sunt mereu flori proaspete și bilețele de dragoste scrise de băieți și fete, care astfel speră să rezolve chestiunile amoroase.

Mie, profanei, mi se pare destul de macabru. Pentru napoletani are însă un sens. Totul pleacă de la un vechi ritual din secolul al XVI-lea, când credincioșii catolici “adoptau” craniile defuncților,  despre care nu știau nimic și pentru ale caror spirite se rugau. In anul 1969, Biserica Catolică a interzis cultul adoptării craniilor, întrucât era considerat superstițios. Cu toate acestea, sunt încâ mulți cei care nu se supun și continuă să aducă ofrande și să își pună speranțe într-un cap de mort.

Trăiesc cu vulcanul la fereastră. Minunat, ar zice unii. Intrigant și complicat, spun eu. Știam puține despre Vezuviu înainte de a ajunge aici. Erau informații vagi, cele mai multe legate de ruinele de la Pompei. Mărturisesc că, odată ajunsă în golful orașului Napoli, am privit muntele buclucaș cu încântare și emoție, întrucât decorul era și este cel puțin feeric: de-o parte vulcanul, de cealaltă marea cu insulele Capri și Ischia. Ce mai, ca-n filme!

Treptat, am aflat că namila aceasta sforăitoare e activa și că ar putea sa erupă mâine, peste o lună, peste un an sau peste douăzeci. Practic, oricând. Săptămânalul „Forbes“ a actualizat lista „zonelor calde“ ale planetei, cele care în următorii o sută de ani riscă să dispară.  Napoli, dar şi celelalte orăşele ce înconjoară Vezuviul, ar cădea definitiv victime furiei ucigaşe a lavei incandescente.

E cât de cât liniștitor să știu că este unul dintre cei mai monitorizați vulcani din lume,  inclusiv de un satelit ultra sofisticat. Există, cel puțin pe hârtie, planuri de evacuare a populației, adică vreo patru milioane de locuitori. Mulți pun sub semnul îndoielii eficacitatea planurilor în cauză, tocmai din pricina numărului mare de persoane ce ar trebui salvate.

Dacă e să mă gândesc serios, nu mult, ci doar așa, vreo câteva secunde, mă cam ia cu fiori. Cum tot nu am posibilitatea să fac mare lucru, îmi ramane doar sa iau exemplu de la napoletani, care trăiesc sub semnul fatalismului şi sub oblăduirea lui San Gennaro, sfântul protector al oraşului,  care, de trei ori pe an, face miracole consolatorii prin lichefierea sângelui sacru.

Fără doar și poate, Vezuviul și ruinele sale sunt obiective turistice care se vând bine.  Curioși de pe toate continentele vin să vadă ce măcel a făcut vulcanul la Pompei și la Ercolano în anul 79 după Hristos. Și, dacă au ceva nelămuriri, mai trec și pe la muzeul arheologic virtual, MAV (www.museomav.it), care a fost inaugurat de câțiva ani la Ercolano. Cine e dornic de drumeție, urcă și pe Vezuviu, așa își poate face o imagine cât mai precisă despre ceea ce a fost, este și, eventual, va mai fi.

Doar la Pompei ajung anual peste două milioane de persoane, ceea ce face ca ruinele de aici să fie pe locul doi în preferințele turiștilor ce vizitează vestigiile arheologice din Italia (pe primul loc se află Coloseumul). Atât Pompei, cât și Ercolano fac parte din patrimoniul mondial al UNESCO.

Ca să-mi exorcizez frica, le-am vizitat și eu: mai întâi ruinele de la Pompei, apoi cele de la Ercolano și, în fine, muzeul. A fost interesant și înspăimântător să descopăr cum trăiau romanii acum două mii de ani, înainte ca lava și cenușa vulcanului să le curme viața. Dupa ce am bântuit printre ruine, în lumea reală, am intrat și în cea virtuală, de la muzeu. Acesta din urmă nu este edificiul clasic în care sunt expuse monede sau vase din lut. Nici pe departe! Este o structură care ocupă cinci mii  de metri pătrați.

Traseul virtual are 70 de instalații multimediale, coordonate cu ajutorul unui software original. Pentru amenajarea sălilor, au fost necesari trei ani și s-au cheltuit peste 10 milioane de euro. Vizitatorul evadează în trecut doar cu ajutorul simțurilor: olfactiv, tactil, auditiv și, bineinteles, cel al văzului. Aici bijuteriile din aur sunt holograme și se aude ploaia care cade pe acoperișul caselor. In termele romane, se simte parfumul uleilor cu care se desfătau romanii și se pot șterge cu dosul palmei oglinzile aburite.

La MAV am și primit lovitura de grație. Am inteles că faza cu exorcizarea nu funcționează, după ce am trecut printr-o perdea de fum ( fog screen). Drăcoșenia asta redă norul toxic incandescent, care i-a carbonizat pe locuitorii din Ercolano ce, speriați, încercau să fugă cu navele pe mare. În acest punct al itinerariului, am înlemnit și cred că aveam o privire la limita dintre disperare și incredulitate. Singurul care se distra era ghidul. Credea că mă îmbărbătează spunându-mi  vorbe dulci de genul: “e impresionat, așa-i?” , “nu vă faceți probleme, toți turiștii se blochează când ajung aici” . Asta da,  consolare! Nu sunt singura care ar fugi cât vede cu ochii.

Ce să mai zic, e evident că Vezuviul mi-e destul de antipatic. Îmi devine cât de cât simpatic doar iarna și doar atunci când vremelnic se acoperă cu un voal de zăpadă. De altfel, aceastea sunt si puținele momente în care l-am fotografiat. Nu de dragul lui, ci al zăpezii care îmi amintește de iernile albe de acasă.

Sulla spiaggia dove vado,  tutti i giorni passano donne rom con i bambini piccoli in braccio che chiedono elemosina. Oggi, una di loro ha fatto scendere il bimbo che teneva in braccio e che camminava appena,  l’ha preso per mano, e insieme hanno passeggiato per un po’ sul bagnasciuga. Quando le onde gli bagnavano i piedi, il bambino rideva, felice, come se avesse scoperto la cosa più bella al mondo! Li guardavo e la scena mi è sembrata molto tenera.

Altri rom che passano sono venditori ambulanti di tovaglie, tubi per il giardino, accendini, ventagli, calamite decorative ecc. Alcuni di loro ti chiedono se vuoi comprare e passano all’altro ombrellone, altri insistono maleducatamente e non manca chi, allontanandosi, dice qualche brutta parola, in rumeno, indirizzata ai compratori mancati. La reazione istintiva di tutti quando li vedono arrivare è di guardarsi bene i bambini e le borse.

Ieri si è scatenato un dibattito molto acceso sui rom, che, a tratti, sconfinava nella discriminazione.  Di solito non partecipo, perché so bene quanto delicato sia questo argomento, ma ieri non ho avuto scelta. “Ma i rom e i romeni sono la stessa cosa?“… eh, sì, ancora questa domanda!!! Il popolo dei rom ha una storia antica, origini indiane e una propria lingua, il romani/romanes, affine al sanscrito, lontanissimo dalla neolatina lingua romena.  Nel mondo ci sono tra 10 e 12 milioni di rom, la maggioranza dei rom/sinti che vivono in Italia hanno cittadinanza italiana, ma quelli che suscitano l’interesse dei media sono sempre i rom rumeni, circa 50.000, a tal punto da creare nella gente la confusione che  “rom” e  “romeni” siano due sinonimi della stessa parola a causa della stessa radice lessicale. Ad un certo punto, durante la discussione,  è arrivato il “verdetto” di una signora molto distinta, una insegnante in pensione,  che ha inequivocabilmente sancito: “Tutto quello che succede in Italia è colpa di questi romeni“,  c’è stato l’imbarazzo totale.  Fino a qualche tempo fa avrei risposto subito dicendogli che quelli non erano romeni ma rom, come facevo quando qualche notizia di cronaca riportava in prima pagina i rom rumeni come protagonisti, con giornalisti convinti che l’assonanza dei termini li autorizzasse ad utilizzarli come sinonimi alimentando la già evidente confusione. Pensate che stanco della fuorviante discriminazione europea Rom/Romania, nel 2002 il governo rumeno ha chiesto e ottenuto alla Commissione Europea di cambiare il proprio identificativo nazionale da ROM a ROU, come è attualmente.
“Alcuni rom sono cittadini rumeni, ma non tutti i rumeni sono di etnia rom“, è la risposta più semplice che potevo dare sulla spiaggia, in una giornata di vacanza, torrida, in cui si dovrebbe parlare di cose meno impegnative. Visto l’interesse, però, ho aggiunto altro: in Romania, ufficialmente, ci sono 619.000 rom, anche se le associazioni parlano di oltre 2 milioni, e sono una delle tante minoranze etniche (la più numerosa è quella ungherese seguita dalla tedesca, ucraina e italiana). I rom hanno una propria organizzazione mondiale con localizzazioni nazionali. Ad esempio in Romania hanno un proprio re, un imperatore, due partiti politici con tanto di rappresentanti in Parlamento; hanno anche un proprio modo di fare musica che in Romania assume la forma di una sorta di genere neomelodico napoletano/rumeno, il manele, suonato e cantato esclusivamente da rom, immancabile a tutte le feste  dei vip, con cachet altissimi, fino a 10.000 euro a sera. Alcune famiglie praticano ancora i mestieri tradizionali rom, tramandati da generazioni, e sono rudari (intagliatori), căldărari (lavoratori del rame),  lăutari (musicisti professionisti),  aurari (orefici), argintari (lavoratori di argento). Sono una minoranza estremamente ricca.
Le comunità hanno costruito veri e propri palazzi reali che danno un tocco di lussuoso kitsch alle città della Transilvania e che spesso sono stati oggetto di documentari realizzati dalle televisioni straniere. L’altra parte della comunità rom, la maggioranza, che vive in un totale degrado alla periferia delle città, pratica l’elemosina e vive di aiuti sociali.
I primi rom rumeni che sono arrivati in Italia, a partire dagli anni ’90, hanno chiesto asilo politico in seguito alle persecuzioni a cui erano stati sottoposti nel periodo ultra-nazionalista della storia post-comunista.  Poi sono arrivati altri e altri ancora, molti sono scappati dalla povertà e sono venuti in Italia e in Europa (quando ancora la Romania non ne faceva parte) alla ricerca di un lavoro. Purtroppo parte di questi Rom si sono inseriti facilmente nei circuiti del lavoro nero e dell’economia sommersa e questo ha alimentato l’idea che gli zingari sono in Italia per delinquere. Nonostante si tratti di una minoranza, i fatti di cronaca non hanno aiutato la comunità rom a dare un’immagine positiva di sé. Il presente è sotto gli occhi di tutti, ognuno può farsi la propria opinione, può cercare di interpretare la realtà per quanto complicata, può accusare o essere accusato di razzismo, può essere tollerante o intollerante, alla fine, la percezione verso i rom è soggettiva e personale.

Proprio per questo sono in difficoltà quando mi chiedono se io, da rumena, sono razzista verso i rom.
Nei miei ricordi d’infanzia indimenticabili ci sono le carovane degli țigani, zingari, che si fermavano spesso nel villaggio dei miei nonni. Mio nonno ha sempre avuto i cavalli più belli, comprati dal suo amico zingaro, che si chiamava Trandafir (lettaralmente “Rosa”), mia nonna comprava pentole e piatti sempre dagli zingari, e in cambio dava indumenti usati e mangiare per i cavalli. Il primo circo che ho visto, a cinque anni,  era di uno zingaro ursar (“domatore di orsi”), che non aveva altro che un orso e una scimmia. A scuola avevo molti amici rom. Nella mia città, una delle sette città sassoni della Transilvania, il centro storico era  (ed è ancora)  abitato da famiglie rom, insediate qui in seguito alla politica del regime comunista che aveva individuato qui un possibile centro di accoglienza. Ho imparato a convivere con loro e l’ho insegnato anche a mio figlio. Le prime volte che è andato in Romania  mi chiedeva sempre se era vero che i rom rubavano i bambini, come aveva sentito spesso dalle mamme dei suoi amichetti italiani. Mi chiedeva anche come mai non c’erano rom ad elemosinare per le strade della città. La nonna gli rispondeva scherzando che erano andati tutti in Italia.

So che la mia visione può sembrare troppo romantica per una realtà assai complessa, dopotutto era solo una conversazione da spiaggia, sotto l’ombrellone.
Per rimanere in tema di vacanze, ecco due consigli per le vacanze: il libro di Paolo Coelho, La strega di Portobello, la cui protagonista è una zingara dalla Transilvania, e Damian Drăghici, con il suo album di musica gitana (“Romanian Gypsy Pan Flute Virtuoso CD”), unico rom rumeno ad aver vinto un premio Grammy.

În ultimul timp, când merg acasă, constat că sunt tot mai puțini cei pe care îi aud că vor să plece să lucreze în Italia și tot mai mulți cei care îmi povestesc despre concediile pe care le-au făcut sau le vor face în Italia. Visul italian, care a atras în peninsulă, în ultimii 10 ani, peste 1 milion de români, a fost redimensionat și înlocuit, treptat, cu ceea ce aș putea numi “visul unor nopți de vară” la Roma, Milano, Veneția sau Florența.

Italia nu este destinația preferată a românilor pentru concedii, însă Roma rămâne orașul italian cel mai vizitat de către români, dar și de zecile de milioane de turiști străini care vin în fiecare an în Italia. Cred că explicațiile sunt de prisos și risc să cad în capcana locurilor comune și a stereotipurilor. E mult prea simplu să reduc farmecul Romei la istoria sa, la capodoperele de artă pe care le găzduiește sau la capodoperele mai recente, de natură enogastronomică, apreciate în egală măsură, la frenezia sa romantică, la dinamismul cu care încearcă să țină pasul cu vremurile. O adevărată provocare pentru un oraș odinioară caput mundi,  dar care riscă să rămână încremenit în timp, sub povara propriei istorii.

Orice aș spune despre Roma ar părea banal, previzibil, și nici măcar un mare regizor ca Woody Allen nu a reușit, în filmul său To Rome with love, să nu apeleze la clișee,  care i-au enervat pe criticii italieni de film, deloc generoși cu regizorul american.  Cum de altfel s-a întâmplat și cu un alt film amercian, Mănâncă, roagă-te, iubește, cu Julia Roberts,   în care Italia e descrisă epuizând tot repertoriul de stereotipuri: istorie, artă, mâncare bună, clima generoasă, simțul prieteniei, ospitalitate, arta de a trăi în spiritul lui carpe diem, bucurându-te de plăcerile simple etc.  Cu siguranță poate părea o abordare superficială, însă tocmai aceste locuri comune sunt cele care atrag în fiecare an turiștii din întreaga lume.

Ca în fiecare vară, operatorii turistici italieni au realizat și în acest an, un fel de “portret robot” al turistului străin. Care sunt locurile preferate, ce tip de turism practică, cum se modifică gusturile și ce locuri noi descoperă străinii care aleg Italia pentru a-și petrece vacanța?

Roma, Milano, Veneția și Florența sunt orașele cele mai vizitate, iar nemții sunt turiștii cei mai îndrăgostiți de Italia, cu peste 12 milioane în fiecare an. Aleg marea, dar și vacanțele active în mijlocul naturii. Tocmai pentru că se întorc în fiecare an, nemții fac parte din imaginarul colectiv al italienilor ,  mai ales atunci când e vorba de vacanțele de vară.

De mulți ani, merg și eu în același loc la mare, așa încât pot spune că nemții sunt o prezență discretă și sobră pe plajele din sud, începând din iunie. Dacă se întâmplă ca apa mării să fie rece și vei vedea pe cineva că înoată temerar în mare, vei auzi imediat aceeași explicație: “numai un neamț poate intra în apa asta așa de rece!”. Ascultându-mi prietenii depănând amintiri din vacanțele de odinioară, am putut înțelege că mulți italieni și multe italience au învățat germana de dragul vreunui neamț sau vreunei nemțoaice cunoscuți într-o vară romantică.

Cancelarul Germaniei, Angela Merkel,  vine de ani buni tot în sud,  lângă Napoli, pe insula Ischia, unde e considerată de-a casei, și unde preferă să rămână departe de privirile curioase ale paparazzilor.

Nu toți cancelierii Germaniei au putut alege întotdeauna să-și petreacă vacanțele în Italia, unde să se simtă ca acasă. În vara lui 2003, a existat o criză diplomatică între Germania și Italia,  care a avut consecințe în bilanțul agențiilor de turism și, ceea ce e mai grav, în amintirile de vacanță, mult mai sărace ale multor italieni.

Totul a început de la niște glume neinspirate ale premierului de atunci, Silvio Berlusconi, glume care, de altfel, au făcut înconjurul lumii, referitoare la președintele Comisiei Europene, Martin Schulz, pe care îl comparase cu un “kapò nazist”. A urmat un adevărat război diplomatic, pe care Berlusconi, tot neinspirat și nediplomatic, s-a gândit să-l dezamorseze declarând că nu înțelege revolta nemților, “atât timp cât aceștia nici măcar nu cred în existența lagărelor de concentrare”. Cancelarul de atunci, Gerhardt Schroeder, și-a anulat imediat vacanța în Italia, în semn de protest, și, o dată cu el,  zeci de mii de nemți care intenționau să-și petreacă vacanța aici. Din fericire totul a durat doar o vară.

Revenind la turiștii străini și la motivele pentru care aleg Italia, englezii și francezii preferă refugiile romantice, nu plajele aglomerate și,  adesea,  pestrițe. Se retrag în Toscana, Umbria, Puglia, în mijlocul naturii încântătoare, sau la Sorrento, Amalfi și Positano, unde peisajul e de o frumusețe greu de imaginat și imposibil de uitat.

Americanii aadoră orașele de artă, Roma, Florența, Veneția, la fel ca și spanioli. Japonezii și rușii apreciază mult moda, stilul made in Italy și tocmai de aceea îi puteți întâlni la Milano și în toate outlet-urile din Italia. Chinezii au descoperit recent farmecul locurilor mai puțin previzibile, cum ar fi Napoli, Lago di Como sau Cinque Terre, chiar dacă nu renunță la shooping, în Roma sau Milano.

Rușii sunt ultimii intrați în clasamente,  însă, în scurt timp, au devenit o forță luată tot mai mult în considerare de către operatorii turistici. Numărul rușilor a crescut atât de mult, încât,  în unele stațiuni de la mare, a doua limbă vorbită, după italiană, e rusa. Rușii sunt peste tot la mare: Riccione și Rimini sunt printre locurile lor preferate, dar au invadat și plajele din sud, din Capri, Amalfi și Sorrento ( am simțit asta pe propria piele. mai ales că nu sunt întotdeauna o prezență discretă, cum sunt nemții).  Nu întâmplător, la începutul verii, a fost publicat și distribuit, pe plajele din Versilia,  un manual bilingv, în italiană și rusă, care conține regulile de bonton pe care turiștii ruși sunt invitați să le respecte.

Marea revelație pentru turiștii străini este regiunea Puglia, acolo unde se află tocul cizmei, pe harta Italiei. De cînd Jessica Biel și-a organizat aici nunta cu Justin Timberlake și a cheltuit 5 milioane de euro, agențiile englezești de extra-lux au propus Puglia ca un loc ideal pentru o nuntă de vis. Arabii și indienii au recepționat imediat mesajul și organizează aici nunți demne de “o mie și una de nopți”. Puglia e și unul dintre locurile preferate ale francezilor, buni cunoscători al lui savoir vivre, amatori de natură necontaminată, bucătărie tradițională și vinuri bune. Acestea sunt și motivele pentru care Gerard Depardieu își petrece bună parte din an în Puglia, la Lecce, oraș numit de către italieni, “Florența sudului”.

În timp ce scriu, îl aud pe băiatul meu repetând cu sârg niște fraze în germană, pe care le-a învățat de la Karl, prietenul lui de jocuri pe plajă, care, întâmplător, sau poate nu, e fiul unei nemțoaice pentru care am aflat că mulți au învățat germana cu vreo 30 de ani în urmă…