M-am întors din România doar de-o săptămână și deja mi-e un dor nebun de tot ceea ce-am lăsat acolo.  Oameni, locuri, apusuri și răsărituri, parfumuri și gusturi continuă să fie încă prezente în mintea mea.  A fost o călătorie a simțurilor și simțirilor, poate si pentru că nu am mai fost acasă de mai bine de patru ani.

În timp ce scriu acest articol, revăd multitudinea de fotografii făcute și constat,  zâmbind prostește, că există multe în care apar mâncăruri, una mai îmbietoare decât alta. Asta îmi arată, o dată în plus, că am ignorat vitejește lupta cu temutele calorii. Că doar nu era să mă gândesc  la ele tocmai atunci. Nu de alta, dar  de-a lungul anilor trăiți departe, am învățat că și dorul de acasă trece prin stomac, așa încât profit de bunătățile noastre de fiecare dată când am ocazia. Am încercat să gătesc și în Italia bucate românești, dar în ciuda bunelor mele intenții, gusturile nu erau nici pe departe cele pe care mi le aminteam.

Tocmai de aceea, când sunt în țară, refuz să ma gândesc la paste sau la pizza și să le comand la restaurant. Nu pentru că nu ar fi gătite bine, dimpotrivă. Sunt convinsă că sunt pregătite respectând rețetele originale, ci pur și simplu pentru că aici prefer să ma abandonez supei de perișoare și gulasului, papricașului de pui și plăcintelor cu urdă, verzei à la Cluj și mititeilor, salatei de vinete și ciorbei de văcuță.

La Vatra Dornei, am mâncat mamaligă de cartofi și tochitură așa cum se gătesc doar acolo și m-am înfruptat copios, la micul dejun,  din ouă fierte moi și urdă gustoasă.

Mi-a plăcut mult să descopăr că restaurantele din Cluj au meniuri internaționale sau multietnice. Numele ciorbei de fasole cu os afumat și cel al ciorbei de burtă e scris alături de cel al cous-cous-ului cu legume și al pastei carbonara.  Practic, de toate pentru toți. Cât despre mine, umil client pofticios, nu am refuzat nici măcar saramura de somn, cașul pane, amandinele, kurtos kalacs-i  sau cremeșul.

Aș putea să fac o listă lungă a nebuniilor gastronomice ce mi-au pus la grea încercare forma fizică, însă risc să o trasform într-un meniu din care oricum nu pot să comand și teamă mi-e că iar încep să vă povestesc despre nostalgii culinare.

Pot însă să spun, fără nici un dubiu, că în Italia îmi place să mânânc italienește, iar in România, cum altfel decât, românește. Aceasta e o altă dovadă a duplicității în care trăiesc.  Și cum nu văd nimic rău în asta, mărturisesc că un pahar cu socată rece pe o terasă clujeană mă bucură la fel de mult ca un cappuccino spumos la un bar din Napoli.  Supa de salată sau cea de tarhon sunt la fel de gustoase ca minestra maritata pe care o pregătește socrul meu, Luigi, de Crăciun.  Papanașii parfumați și cozonacii cu mac mă bucură la fel ca și un cornetto con crema ed amarena.

Fotografiile ce însoțesc acest articol, rod al preumblărilor din ultimele zile, demonstrează că și în domeniul gastronomic îmbrățisez ideea unei conviețuiri pașnice a simțurilor și emoțiilor (cu sau fără voia cântarului din dotare).

PS: „Vinovat”  de a fi pozat tot ce aveam în farfurie este soțul meu, Antonio, care este îndrăgostit de bucătăria românească, în general si de papanași, în mod particular.

 În copilărie, uram să spun poezii atunci când aveam musafiri sau când mergeam noi in vizită. Potrivit teoriei teutonice despre bon ton a bunicii, să reciți un întreg repertoriu despre gâze și animaluțe era o dovadă a bunei mele creșteri. Uneori câștiga bunica, alteori eu. Poate de aceea am și făcut la facultate critică de teatru și nu actorie, însă asta-i altă poveste pe care poate o voi aborda cândva.

Mi-am amintit aceste momente zilele trecute când,  aflându-mă în Parcul mare din Cluj, am auzit o bunicuță care-și întreba orgolios și inchizitoriu nepoțica în fața unei doamne “pe cine iubea cel mai și cel mai mult pe lume”.

Copila era vădit nehotărâtă și era evident că n-avea chef de conversații. Înghețata pe care-o ținea în mână i se prelingea drăgălaș pe cot, așa încât a zis încet și puțin convingător: “ pe buni”, după care s-a înfruptat copios din ceea ce mai rămăsese în conul crocant.

Mi-a fost tare dragă, i-am apreciat diplomația. Că doar nu era sa se pună rău cu buni, care tocmai îi cumpărase înghețata și cu care mai și trebuia să se întoarcă acasă.

Involuntar, m-am pus în pielea ei și mi-am dat seama că de multe ori ma găsesc într-o situație asemănătoare atunci când mi se întamplă să mă întrebe cineva unde-mi place mai mult: în Italia sau în România. E de spus că întrebarea în cauză, ce continuă să-mi fie adresată bilingv, are și o seamă de variante de genul: îți place mai mult mâncarea românească sau cea italienească, te-ai întoarce să trăiești în România, ai mai mulți prieteni în țară sau în Italia, e mai bine aici sau acolo, etc.

Ei bine, am constatat că începe să-mi cam lipsească diplomația atunci când urmează să răspund, cu atât mai mult acum, când tocmai m-am întors dintr-o călătorie în România.

Poate într-o zi o voi face, însă în acest moment nu vreau și nu pot să aleg între țara în care m-am născut și cea în care trăiesc, sunt pentru sufletul meu două lumi diferite și complementare.

Nu doresc să fiu educată și drăguță ci doar sinceră chiar dacă risc să fiu patetică atunci când răspund că pentru mine cel mai frumos loc din lume rămâne Clujul cu al său nebun parfum de flori de tei ce-i inundă străzile după ploaie. Rămân în pană de cuvinte când încerc să descriu liniștea ireală și aerul tare din plămâni pe care până acum le-am simțit doar la Vatra Dornei. Nu-mi ajung adjectivele nici când încerc să descriu firescul cu care se reînnoadă poveștile cu oamenii ce-mi sunt dragi, deși s-a întâmplat să nu ne vedem ani buni.

Cred că toate acestea și multe altele nu trebuie nici măcar explicate, ci pur și simplu trăite. Mă bucur și îmi face bine să-mi vad baiețelul fugind râzând după porumbei în Piața Unirii din Cluj, la fel ca și atunci când se joacă cu prietenii lui în parcul de lângă casa noastră napoletană.

Se întâmplă des sa-mi fie dor de România, pe care în primii ani ai șederii în Italia o idealizam dureros în absență. Îmi face bine sa revăd locuri și oameni dragi sufletului meu, iar din fiecare călătorie acasă mă întorc plină de emoții. Uneori contradictorii. Și cum nu doresc să cad pradă chiar eu dilematicii chestiuni cu “pe cine iubești cel mai și mai mult pe lume” (Italia sau Romania) aleg să aplic, mai mult sau mai puțin involuntar, principiul jumătății pline sau goale a paharului.

Acum prefer să văd partea plină a paharului, adică tot ceea ce minunat îmi oferă cele două țări.

Dacă ar fi să fac o listă succintă a “minunațiilor”, aceasta ar arăta cam așa: o socată rece pe o terasă din Cluj și un capuccino spumos într-un bar din Napoli; vacanțe în august la Marea Adriatică si dulci amintiri de la Marea Neagră; plăcerea de a fi client fidel într-un supermercato napoletan; suprinzătoare cuvinte identice sau asemănătoare în română și în napoletană; imprevizibilul Vezuviu de la fereastră, etc. În urmatoarea perioadă, îmi promit să descriu pe larg fiecare dintre aceste aspecte, dar și multe altele. Și asta pentru că s-a cam umplut paharul!

Eram într-o seară la o cină cu niște prieteni, era în primele săptămâni de când venisem în Italia. Nu vorbeam încă foarte bine italiana, dar înțelegeam suficient. Îmi amintesc că, la un moment dat, unul dintre prietenii noștri a început să povestească ce a visat cu o noapte înainte. Visase că a avut un accident de mașină. Abia a reușit să termine prima frază că a urmat o avalanșă de întrebări: “A murit cineva în accident, unde s-a produs accidentul, pe stradă sau la o intersecție, a venit poliția, era în uniformă sau în civil, era și un preot în vis?…”  și multe, multe altele. La fiecare răspuns,  cineva spunea un număr și,  în cele in urmă, concluzia a fost rostită aproape solemn:  “Trebuie să joci la loto 56, 36, 24, 62″. E inutil să vă spun că eram surprinsă și amuzată, convinsă că e doar un joc de-al lor, total necunoscut mie până atunci.  Au urmat lungi dezbateri al căror înțeles rămânea pentru mine un mister.  ” 48 e mortul care vorbește, 90, frica, 12 e soldatul, dacă e înarmat e 15, 62, mortul asasinat, 78, prostituata, 24, forțele de ordine, dacă sunt în uniformă” .  Am întrebat ce sunt toate numerele astea și mi s-a explicat, ca unui novice în ale magiei, că orice visezi sau orice ți se întâmplă în timpul zilei are o semnificație ascunsă și corespunde unui număr pe care să-l joci la loto. “E un fel de cabala ebraică, – a adăugat un prieten de-al meu, profesor de filosofie- pentru cabaliști , inclusiv în Biblie,  există cuvinte, litere, semne clare care au semnificații misterioase”.   “Să presupunem că ești pe stradă, într-o zi oarecare, și întâlnești, în doar câteva minute, o mireasă, un bătrân, un cortegiu funebru, un cerșetor…Crezi că e întâmplător?  Nu, e un semn că nu e o zi oarecare și că trebuie să joci la loto: 10, 69, 61 și 53”, m-a sfătuit prietenul filosof.

În acea seară am aflat de existența unei cărți napoletane de vise, un fel de Biblie pentru fiecare napoletan, intitulată Smorfia,  (numele ar deriva de la Morfeo, zeul grec somnului ) care închide în paginile ei nu doar 90 de numere de jucat la loto, fiecare cu semnificația lui,  dar mai ales o adevarată filozofie de viață. Am aflat și că există în italiană expresia “dare i numeri“, “a da numere“, care înseamnă a vorbi fără tine, aiurea, a spune prostii, și se referă tocmai la cei care își pierd mințile,  căutând numere în tot ce li se întâmplă.

Jocul la loto nu s-a născut la Napoli, ci la Genova, în 1539, dar orașul de la poalele Vezuviului a devenit, în scurt timp, capitala jocului de noroc. Începând din 1682, cu pauze de câțiva ani, în care jocul a fost interzis, napoletanii au visat să se “căpătuiască”, jucând la loto. O să spuneți că jocul de noroc e “transnațional”, că și americanul joacă și visează că se va îmbogăți, așa cum face, de altfel,  și românul. Aveți dreptate, însă la Napoli, orașul magiilor, al superstițiilor, al legendelor, jocul se desfășoară după reguli proprii,  de neînțeles pentru cei care nu au sânge napoletan, reguli care au origini, în opinia multora, tocmai în cabala ebraică.  Cu alte cuvinte, cartea napoletană a viselor,  Smorfia,  e plină de magie și esoterism, concepte care au găsit la Napoli spațiul ideal pentru a se dezvolta, tocmai pentru că în acest loc nimic nu e cum  pare, o zi oarecare nu e niciodată oarecare, iar întâmplările aparent banale sunt, de fapt, ieșite din comun. Fascinant, nu credeți?

Pentru cei care sunt simpli spectatori, nu jocul în sine e interesant, ci modul în care se aleg, din 90 de numere, cele care trebuie jucate. Am aflat în aceeași seară, tot de la prietenul nostru profesor de filosofie, care era pasionat de fenomenul jocului de noroc, nu doar în teorie, că un rol fundamental îl au …morții. Fiecare familie are o “mătușă moartă” care transmite, în vis,  unui membru privilegiat numerele norocoase. A doua zi, acesta va juca numerele visate, fără să le dezvăluie nimănui din afara familiei. Ca să înțelegeți cât de serioasă e treaba cu morții care dau numere în vis, vă spun că există o adevărată tradiție literară și teatrală pe această temă. Potrivit unei legende,  după primul război mondial tribunalul din Napoli s-a confruntat cu un proces mai mult decât original. Un individ dăduse în judecată un alt individ, care câștigase la loto o sumă impresionantă, cu 5 numere dezvăluite în somn de o “mătușă moartă”. Doar că,  aceasta nu fusese informată că nepotul se mutase din casa respectivă și că,  acum locuia o altă familie,  și a dat numerele norocoase noului proprietar al casei. Nepotul considera că trebuie să i se facă dreptate și revendica o parte din suma pe care norocosul o câștigase la loto, cu numerele dictate de mătușa lui moartă. Povestea a devenit,  în 1950, un film de succes, “47 Morto che parla“, “47 Mortul care vorbește“, cu Totò, cel mai mare actor comic napoletan din toate timpurile.

Raportul pe care îl au napoletanii cu moartea și cu cei plecați în lumea de dincolo e legat în mod inevitabil de jocul de noroc și, tocmai de aceea, pe alocuri,  e macabru.

Există la Napoli un cimitir unic în lume, se numește Cimitero delle fontanelle ( Cimitirul Fântânilor).  Au fost îngropate aici peste 30.000 de victime ale epidemiilor de ciumă, din 1656, și de holeră, din 1836, majoritatea sunt morți fără un nume, numiți “anime pezzentelle“,  “biete suflete” în căutarea odihnei veșnice, tocmai pentru că au murit fără a avea parte de ritualurile creștine. O să vă întrebați ce legătură au cu jocul la loto. Adevărul e că nici nu știu cum să explic o tradiție care o să vă pară cu siguranță îngrozitoare, sinistră, o nebunie pură:  aceea de a “adopta un craniu”, ca și cum ar face parte din familie, și a te ruga pentru odihna veșnică a sufletului său. Napoletanii erau convinși că rugăciunile lor îi vor ajuta pe defuncți să iasă din Purgatoriu și să ajungă în Paradis. Doar că, în schimbul rugăciunilor zilnice în fața “craniului adoptat”, cereau (și cer încă)…numere norocoase de jucat la loto. Până prin anii 70, obișnuiau să aștepte noaptea la porțile cimitirului ca umbrele trimise de către craniul lui don Francesco, un cabalist spaniol, îngropat aici, să dezvăluie numerele care trebuiau jucate a doua zi. E inutil să vă spun că există sute de legende pline de mister care vorbesc despre miracolele săvârșite de către “craniile adoptate”,  care recompensează în diverse moduri devotamentul napoletanilor.

Dacă morții nu vorbesc și nu ajută la împlinirea viselor de îmbogățire, există San Gennaro, sfântul protector al orașului Napoli, la care napoletanii apelează frecvent, prin rugăciuni intense, și căruia îi cer,  de cele mai multe ori, să aibă noroc la loto.

Nu toți sunt norocoși să primească în vis numere câștigătoare, dar toți napoletanii pasionați de jocul la loto, au în casă cartea viselor, Smorfia, pe care o consultă în fiecare zi, pentru a afla înțelesurile ascunse ale unui vis sau ale unei întâmplări, decodificate prin numere.  Dacă visezi pe cineva mort, joci 47, dacă îți vorbește, joci 48, un călugăr e 37, joci 21 dacă visezi o femeie goală, 63, o mireasă, 87, păduchi, 22, dacă visezi un nebun. La Napoli, numerele au devenit un fel de cod secret de descifrare a realității.  Oricine aici îți va spune că 23 e ‘O scemo ( Prostul),  22,  ‘O pazzo ( Nebunul), 8, ‘A maronna (Fecioara Maria), 42, ‘O caffè, 28, ‘E zizze ( Sânii), 21 ‘A femmena annura ( Femeia goală) , 71, l’omm ‘e mmerd ( Om de nimic) ecc.

Nu cred că veți găsi la Napoli o persoană care să nu fi jucat vreodată la loto (vă mărturisesc că nici eu nu fac excepție), însă, niciodată, numere la întâmplare. Pentru că filozofia de viață a napoletanului e un amestec fascinant  între sacru și profan, în care morții comunică cu cei vii, în care fiecare întâmplare are o semnificație misterioasă și fiecare vis e un mesaj esoteric din lumea de dincolo. Doar cei “aleși” au câte o “mătușă moartă”,  care le dezvăluie în vis numerele care le vor schimba viața , toți ceilalți vor continua să viseze, în somn sau cu ochii deschiși, poate în timp ce se roagă la Sfântul Gennaro.

M-am întors acasă…de acasă. De 13 ani încoace, viața mea e o succesiune de plecări și de întoarceri, de despărțiri și regăsiri, între care timpul parcă se scurge după reguli  dictate de un singur cuvânt, printre cele mai scurte și,  deopotrivă, cele mai cuprinzătoare cuvinte din limba română: DOR. Plec și mi-e dor…mă întorc și iar mi-e dor…de cineva, de ceva, de mine. Dacă a te dedubla înseamnă a te împărți în două, a căpăta,  succesiv sau simultan,  două stări, eu sunt într-o permanentă stare de dedublare. Și, cum cele două stări se întâmplă succesiv și nu simultan, din fericire, reușesc să evit să fac pe “italianca” atunci când sunt în România și pe “românca” atunci când sunt în Italia. Cu alte cuvinte, să fiu o continuă inadaptată.  Nu mai plâng în aeroport atunci când plec și poate că par rece și insensibilă, când,  de fapt, e doar o formă de autoapărare. Nu am învățat,  încă,  să nu-mi fie dor.

Întrebat ce simte,  cu o zi înainte de a pleca din România,  fiul meu, Matei,  a sintetizat perfect starea lui de suflet: ” Mă simt jumătate trist și jumătate fericit”. Copiii au o capacitate extraordinară de a exprima concepte în modul cel mai simplu cu putință, de a trăi experiențe de viață complexe cu aparentă superficialitate sau, mai degrabă, “ușurătate”.

Când era mai mic plângea mult în aeroport, la dus și la întors, iar eu ma simțeam vinovată că îmi supun copilul la emoții prea mari, mă temeam că va ajunge să urască România pentru că venirea la bunicii români presupunea să stea departe de tatăl lui, de ceilalți bunici, de prieteni, pentru câteva săptămâni, și să urască Italia pentru că a trăi aici presupunea să-și vadă numai de două ori pe an bunicii din România, rudele pe care le are acolo și prietenii pe care îi regăsește după un an. Nu s-a întâmplat nimic din ceea ce mă temeam eu că s-ar putea întâmpla, iar cele două spații geografice și afective conviețuiesc într-un perfect echilibru în el.

Dacă îl întrebi ce reprezintă România pentru el o să-ți facă o înșiruire lungă de oameni, locuri, situații și întâmplări: bunicii pe care îi adoră, și cu care vopsește ouă de Paște, mătușa Alida pe care o ajută să înțeleagă misterele navigării pe internet și ale rețelelor de socializare,  mătușa Lidia care îî face coronițe, prăjiturile lui preferate, și i le trimite cu trenul București-Bistrița, nenea Moldovan, vecinul nostru de 100 de ani cu care joacă șah și pe care îl ascultă fascinat când poveștește despre cei 4 ani trăiți în Siberia, ca prizonier de război, blocul bunicilor de pe Odobescu 13, cu octogenarii săi (a făcut într-o zi suma anilor și a ajuns la 2040 de ani):  unchiul Valentin, unde îi place să meargă pentru că are o curte mare și o grădină roditoare,  în care culege vișine, cireșse, mere, roșii, morcovi, cartofi, depinde de anotimp; Iris, cu care se joacă în curtea blocului “caccia al tesoro” (vânătoarea de comori”) și face concurs de cântece, el în italiană, ea în germană; parcul din Bistrița, în care merge zilnic cu bicicleta să se joace cu Enri și Caterina și să salute veverițele, lecțiile de tenis de la stadion. România e și  Darius, prietenul lui de la Cluj cu care se joacă în parc și merge la cinematograf să vadă filme în românește, Vali și Mia, care îl plimbă cu drag prin locuri frumoase și pe la oameni frumoși, cum ar fi  prietenii lor de la Sălicea, unde ar rămâne o vară întreagă printre iepuri, căprițe, câini și alte animale și unde îi place să bea lapte de capră proaspăt și să mănânce ouă de prepeliță. România e Luca și Filip, verișorii lui de la București, pe care îi vede rar, dar rămân verișorii lui români. România e și Colibița, cu excursiile prin munți, culesul de plante medicinale,  pescuitul cu prietenul Nic și tăiatul lemnelor.

Când se întoarce în Italia e atât de plin de toate experiențele trăite,  încât, pentru multă vreme,  le poveștește prietenilor, cu bucurie, entuziasm și nostalgie,  ce a făcut în România,  scăpând,  involuntar, și câte un cuvânt în română. Prietenii îl ascultă uluiți și îi spun că e norocos. Dar el știe deja asta, chiar dacă uneori se simte “jumătate trist, jumătate fericit”.