După atâția ani în Italia,  încă vorbesc cu accent, iar păcătoasele de consoane duble din limba italiană îmi dau încă bătaie de cap și ajunge să spun un simplu cuvânt, “mama”, fără să pronunț accentuat cei doi “m” că mă trădez imediat și sunt întrebată : “Non sei italiana?”. Am urmat cursuri de italiană specifice pentru a scăpa de accent și pentru a învăța să pronunț consoanele duble, dar, dacă 30 de ani am spus “mama”, cu un singur “m”, nu reușesc să spun cu naturalețe mamma, fără enfază,  așa că tot românește îl pronunț.

Când s-a născut fiul meu, am vorbit cu el mai mult în italiană dar i-am citit povești și i-am cântat cântecele în română (preferatele lui sunt cântecele lui Tudor Gheorghe din “Diligența cu păpuși”), iar când a început să vorbească,  învăța cuvintele în italiană și română, dar am vorbit puțin cu el în română. Iar în ceea ce privește consoanele duble…i le pronunțam cu atâta grijă încât nu a avut probleme să le asimileze. Prietenii m-au criticat pentru că vorbeam cu copilul meu în italiană și mă criticau și mai mult când le spuneam că o fac pentru că nu vreau să aibă probleme când merge la școală, să se simtă altfel doar pentru că vorbește cu accent. Era și perioada în care nu exista zi fără știri cu români, care deveniseră ținta unor campanii de discriminare fără egal în Italia din ultimii 20 de ani. Așadar, când băiatul meu a mers la grădiniță, vorbea perfect italiana, iar educatoarele mi-au spus : “Vorbește așa de bine italiana, nu s-ar spune că nu are amândoi părinții italieni”. Între timp a învățat și româna, chiar dacă nu o vorbește la fel de corect ca și italiana. De multe ori, când îi aud pe unii criticându-i pe românii din Italia pentru că nu i-au învățat pe copii româna, chiar dacă sunt amândoi părinții români, mă abțin de la orice fel de comentariu superficial și,  poate nedrept,  și încerc să-i înțeleg fără să-i judec, așa cum o fac alții, cu prea mare ușurință.

În toți anii ăștia de când trăiesc în Italia, am fost întrebată de nenumărate ori dacă Italia e rasistă, dacă am fost discriminată vreodată pentru simplul fapt că sunt româncă. Sinceră să fiu…nu am știut niciodată ce să răspund, pentru că la o întrebare atât de complexă, răspunsul nu poate fi doar o afirmație sau o negație. Și nu pentru că aș vrea să fiu politically correct sau pentru că urmez sfatul înțelept al unui proverb italian care spune : “Non sputtare nel piatto dove mangi” (” Nu scuipa în farfuria în care mănânci”). Aș putea fi diplomatică și să recurg la ultimele date furnizate de către Centrul de Studii american Pew Research, care plasează Italia pe locul întâi în clasamentul țărilor europene cele mai rasiste. Italienii au cele mai multe prejudecăți și manifestă atitudini discriminatorii în ceea ce îi privește pe romi, musulmani și mai puțin pe evrei. În clasament sunt urmați de francezi, greci și englezi. Nu mi-au plăcut niciodată statisticile și nici nu cred că reflectă întodeauna la adevăratele dimensiuni o realitate sau un fenomen, mai ales unul atât de complex ca și rasismul.

Cred că fiecare emigrant care trăiește în Italia a avut cel puțin un moment în care s-a simțit discriminat, privit cu intoleranță, cu aroganță sau pur și simplu cu superficialitate, iar comunitatea din care face parte a fost judecată aspru, fără drept de apel, din cauza unor fapte comise de indivizi.  În ultimii 15 ani, în mod periodic, a fost rândul unei comunități să fie ținta atacurilor discriminatorii din mass media, fie că a fost vorba de albanezi, polonezi, moldoveni, români, africani, musulmani. De fiecare dată când se comitea o crimă, primul suspect era întotdeauna un extracomunitar sau un român (sau un rom cu buletin de România). Liga Nordului, partidul de extrema dreapta a lui Umberto Bossi, a câștigat ani la rând alegerile,  alimentând în italianul de rând ura față de emigranți, intoleranța și teama aproape viscerală față de toți cei care au altă culoare a pielii, altă religie, altă cultură. Și cum Liga Nordului a fost mulți ani la guvern, rasismul a fost, în timp,  instituționalizat.

Anul trecut, când premierul italian Matteo Renzi a numit ministru pentru Integrare o congoleză, Cécile Kyenge, primul ministru de culoare din istoria Italiei, s-a declanșat cea mai oribilă campanie rasistă, criticată dur de către organismele europene. Vicepreședintele Senatului, Roberto Calderoli, de la Liga Nordului, a făcut o declarație care a șocat Europa: “Eu iubesc animalele, dar când o văd pe ministră nu pot să nu mă gândesc la un urangutan”. Un alt senator al Ligii Nordului a mers în parlament cu fața vopsită negru și a declamat de la tribună că în Italia, singura șansă să te descurci este să ai pielea un pic mai închisă la culoare.  Un senator din partidul lui Berlusconi, Forza Italia, i-a spus ministrei în timpul unui talk-show, că e norocoasă pentru că nu trebuie să se fardeze. Premierul Silvio Berlusconi a făcut și el o “poantă”, la adresa președintelui Obama, despre care a spus că e “frumos, tânăr și bronzat”. Din “poantă în poantă”, rasismul a devenit, pentru multă vreme,  politică de stat, fiind tolerat de către instituții, ceea ce a legitimat în rândul populației atitudini discriminatorii față de romi, musulmani, africani, extracomunitari. Din fericire, românii din Italia nu mai sunt ținta constantă a atacurilor rasiste, nu mai sunt de actualitate știrile cu infractori români, perioada anti-românească s-a epuizat, deocamdată. Acum e perioada africanilor, care s-a declanșat, în mod paradoxal, în momentul în care fotbalistul Mario Balotelli a devenit cetățean italian și a intrat în naționala Italiei, primul jucător de culoare din istoria fotbalului. A fost atacat, criticat, ironizat, caricaturizat, obiect de parodii, toate cu tentă evident rasistă. Un renumit analist politic a explicat perfect această situație: “Nu e Italia rasistă, e Balotelli prea negru”.

Așadar,  Italia e rasistă, o spun studiile, o spune italianul de rând care nu vrea să își trimită copilul la școală pentru că în clasă sunt prea mulți musulmani, care se teme de romi pentru că fură, care preferă să își omoare fata decât să o vadă căsătorită cu un musulman, care dă foc taberelor de romi. Ar fi nedrept să închei aici articolul. Pentru că nu toată Italia e rasistă, pentru că la școala lui Matei sunt doi frați romi, din Călărași, ai căror părinți sunt perfect integrați și respectați, pentru că sunt sute de mii de căsătorii mixte între italieni și musulmani, pentru că în multe orașe clasele multietnice sunt o normalitate, pentru că, dincolo de prejudecăți și de statistici negative, Italia e o țară multiculturală în care trăiesc peste 5 milioane de străini.

Nu am simțit vreodată că, într-o altă viață, am trăit în Italia și nu am visat că în această viață voi trăi în Italia. În adolescență visul în care îmi plăcea să evadez, fugind de realitatea anostă și monotonă a comunismului, era Parisul. “Vinovate” au fost profesoara de franceză di liceu care ne aducea la școală, pe ascuns, revistele Paris Match și ne dădea nu doar lecții de franceză dar și de eleganță și rafinament, noțiuni  incompatibile cu ideologia comunistă și cu uniformele noastre închise la culoare, făcute să ascundă orice formă.  A doua “vinovată” a fost prietena mamei mele, tanti Elena, care se căsătorise cu un francez în anii ’60 și care ne aducea din Franța, în fiecare an când venea în România,  haine elegante,  colorate, frumoase și parfumate,  care ne îndemnau să visăm Parisul.  Am iubit limba franceza și am dat examenul la facultate din franceză, nu știu dacă am făcut-o sperând că într-o bună zi o să plec la Paris, mai ales că era imposibil de imaginat așa ceva, în anii ’80, anii cei mai duri ai comunismului. Am ajuns la Paris abia după 25 de ani, între timp am uitat franceza, profesoara mea din liceu a murit, dar tanti Elena continuă să se întoarcă în fiecare an în România și hainele ei  elegante au același miros de vanilie și lavandă.

Am visat Parisul și am ajuns la Napoli…știu că la prima vedere poate părea o ironie a sorții, o glumă a destinului, dar cred că e doar o împlinire a unei pre-destinări, sau pur și simplu o schimbare de destinație, una dintre multele la care suntem supuși în traseul nostru existențial. M-am tot gândit dacă au fost momente în care, în vreme ce visam Parisul,  Italia mi-a dat tîrcoale și mi-a pus la lucru imaginația, dacă mi-a dat semne că îmi voi împlini sau desăvârși destinul la un moment dat în acest loc…reușesc doar să-mi amintesc că dansam cu Mia și Elvira, verișoarele mele, la balurile de sâmbăta seara, pe melodiile lui Al Bano și Romina Power și ne emoționam când ascultam cântecele lui Toto Cutugno,  îmbrățișate cu vreun băiat frumos de care eram îndrăgostite; îmi amintesc că am plâns când a murit comisarul Cattani din serialul “La Piovra” ( “Caracatița”), răpus de gloanțele mafioților, dar și când am citit o carte a Orianei Fallaci, “Dacă soarele moare“. Cam astea sunt amintirile mele în ceea ce privește Italia,  dinainte de 1989.  Nu am visat așadar Italia și nici nu am învățat italiana pentru a-mi împlini un vis ascuns.

Am ajuns în Italia întâmplător, dacă se poate numi întâmplare o poveste de iubire care îți schimbă viața. Am învățat italiană târziu, trăind printre italieni. Italia e țara mea adoptivă,  iar italiana a devenit a doua mea limbă, în care scriu, citesc, visez și cânt, în care îmi cresc copilul, în care le povestesc prietenilor cât e de frumoasă România și cum vampirii sunt doar o legendă.

Unii prieteni din România îmi spun adesea că mă invidiază pentru că trăiesc în Italia.  Horia, spre exemplu, e convins că, într-o altă viață a fost italian și a trăit în Toscana, pasiunea lui pentru acest loc e totală, adoră să gătească paste și cunoaște cele mai bune vinuri italienești. Visează să se retragă la bătrânețe în Toscana,  într-o casă înconjurată de viță de vie. O bună prietenă are amintiri tandre și romantice legate de Italia, unde a scris chiar și un roman de dragoste cu mulți ani în urmă,  inspirat de povestea de iubire pe care a trăit-o aici.  În fiecare an ne propunem să ne întâlnim la Napoli, pe o terasă, să stăm la o cafea lungă și la o poveste și mai lungă, dar încă nu am făcut-o. Multe prietene își fac concediile de ani buni în Italia, altele adoră să meargă la shopping la Milano sau Roma. Știu prea bine că Italia îi atrage, îi cucerește iremediabil pe toți cei care vin aici o dată și se întorc mereu. Prietenii mei din România îmi spun că sunt norocoasă să trăiesc într-o țară binecuvântată cu atâta frumusețe. Italia este pentru străini, și nu doar pentru români, un loc în care la dolce vita se scurge în ritmul lui carpe diem sau al lui dolce far niente…locuri comune care, în mod paradoxal,  fac din Italia o țară ieșită din comun. În fața unor astfel de stereotipuri atât de înrădăcinate în imaginația colectivă, cum poți să-i explici unui străin de ce, pentru prima oară, după multe decenii, anul acesta sunt mai mulți italienii care decid să emigreze decât emigranții care ajung în Italia în speranța unei vieți mai bune?

Nu am visat să trăiesc în Italia, dar trebuie să mărturisesc că acum nu cred că aș putea trăi în altă parte. Doar dacă vreo întâmplare “neîntâmplătoare” mă va purta în alt loc în care nu am visat vreodată să trăiesc și despre care voi scrie, fără îndoială…cine știe în ce limbă?

De câte ori nu ați început să povestiți ceva folosind  cuvintele: “pe vremea mea…”?  Se întamplă să le folosesc și eu uneori, nu pentru a ridica în slăvi trecutul glorios în detrimentul prezentului anost,  ci pur și simplu pentru că pe vremuri, nici măcar foarte îndepărtate, multe lucruri erau altfel. Jucăriile, de exemplu.

Fac parte din generația copiilor crescuți în fața blocului cu cheia de la casă agățată la gât. Îmi amintesc cu drag de toate jocurile pe care le făceam cu prietenii până seara târziu,  având la dispoziție doar o minge. Când săream șotronul, foloseam chiar cheia de la gât  in locul pietrei ce trebuia aruncată, pe rând, în fiecare dintre căsuțele cu numere desenate pe astfalt.

Jucariile “bune” rămâneau în casă. Îmi amintesc si astăzi de păpușa cea blondă și frumoasă, pe care bunica o adusese prin 1960 din Germania Federală, din una dintre vizitele pe care i-o făcuse fratelui său.  Era considerată un obiect de preț ce avea un loc de cinste în sufragerie și noua, nepoților, rar ne era permis să o atingem . Eu puteam să mă joc cu ea înainte si după injecții si cum am fost destul de bolnaviciosă, recunosc că m-am bucurat din plin de grațiile blondei cu fața de porțelan.

Mi-am amintit de această minunăție zilele trecute, la Napoli, când am trecut din nou prin fața unei vitrine în care erau expuse păpuși din porțelan. Pe firmă este scris: Ospedale delle bambole  (Spitalul păpușilor) . Am decis să intru și am descoperit o lume ca-n povești, o lume în care papușile sunt vindecate într-o clinică destinată doar lor. Și pentru că tot vorbeam despre povești, voi începe să vă înșiruiesc ceea ce am aflat începând cu eternul “a fost odată”.

Asadar, a fost o data ca niciodata,  în inima orașului Napoli, un domn distins, cu mustățile răsucite și un zâmbet de copil. Într-o bună zi, el a decis să devină un doctor al păpușilor  pentru a le alina acestora suferința, dar și pentru a reda surâsul fetițelor care se jucau cu ele.

Întâmplarea pare a fi poveste inventată, dar vă garantez că nu e. Toată această aventură a început cu foarte mulți ani în urmă, când Luigi Grassi și-a transformat micul său atelier într-un spital pentru păpuși.

Astăzi, Ospedale delle bambole este unic în lume și reprezintă unul dintre punctele de atracție din faimoasa zona Spaccanapoli. Cea care continuă tradiția “vindecării” papușilor este Tiziana, strănepoata lui Luigi Grassi. Ea mi-a povestit că acum aproape 200 de ani, străbunicul său crea scenografia spectacolelor de la Teatrul San Carlo.  Într-o zi, o actriță l-a rugat să-i repare papușa fetiței sale. Așa s-a aprins flacăra pasiunii pentru acest tip de activitate.

Numele de “Spital al păpușilor” i l-a dat chiar o femeie din cartier după ce atelierul începuse să se umple de capete cârlionțate, de mâini și de picioare de păpuși. “Parcă ar fi un spital al păpușilor” – a exclamat aceasta în fața vitrinei. Signor Grassi a auzit-o și a rugat-o să mai repete o dată ceea ce spusese, apoi a scris numele pe o plăcuță din lemn pe care a agățat-o în fața magazinului.

Strănepoata sa ține mult să spună tuturor că acesta este un spital fără o morgă, pentru că de aici toate păpușile ies sănătoase și vindecate, întrucât aici se fac transplanturi de toate tipurile.

Și asta se întâmplă de patru generații: la început a fost Luigi Grasi, munca lui a fost continuată de Michele, apoi de Luigi, iar acum este Tiziana cea care, cu orgoliu, merge mai departe.

În decursul anilor, multe păpuși au intrat dar au și rămas în camerele acestei clinici ce treptat s-a transformat într-un soi de muzeu. Cea mai veche păpușă este de la începutul lui 1700. Pe vremea aceea, păpușile care erau făcute cadou fetițelor, erau de fapt păpuși-manechine. Croitoresele le foloseau pentru a face un model in miniatură al rochiilor importante, cum ar fi cea de mireasă.

Tiziana este convinsă că păpușile de astăzi au suferit o transformare radicală față de cele de acum 40 sau 50 de ani. Înainte, cu păpușa te identificai. În procesul de creștere a copilului, identificarea cu acest obiect era foarte importantă, cu atat mai mult cu cât, pe vremuri, păpușile erau făcute cadou nu doar fetițelor, ci și băiețeilor. Nu exista absolut nici o diferență, deoarece cu acel obiect puteai să-ți imaginezi că ești bunicul, tatăl, dar și mama, prietena, sora, sau, de ce nu, fratele. Copiii se identificau cu persoanele adulte, rămânând însă copii. Tocmai de aceea păpușa avea un rol important, pe care astăzi aproape că l-a pierdut. Acum e un obiect de consum, ca și un telefon celular. Asa cum noi, adulții, poate dorim să avem celularul de ultima generație, așa și ei, copiii, vor papușa care este la modă în acel moment, care este copia personajului din desene animate in vogă.

Practic, păpușile de pe vremuri erau neștiutoare, nu făceau nimic. Erau însă copiii cei care le puneau să facă diferite lucruri ce reflectau  personalitatea lor sau proprii lor slăbiciuni. Astăzi fetițele reacționează sub influența păpușilor, pentru că de obicei aceste jucării știu să facă mai multe decât ele. Au mecanisme care le împing înainte, care nu respectă timpul natural în care o fetiță crește. Chiar dacă în acel moment copilul dorește să-și imagineze ceva, fantezia lui este oprită de mecanismul papușii ce merge înainte pentru că nu este programat să se oprească în timpul unei acțiuni. Sunt păpuși gândite să facă prea multe lucruri: există cea care doarme, cea care plânge si râde sau cea care te avertizează că e momentul să o hrănești. Pentru Tiziana au devenit jucării stresante, pur si simplu.

Ce e demn de subliniat e că în ciuda infinității de mecanisme și jucării tehnologice, Spitalul păpușilor nu duce lipsă de pacienți…analogici. “Până la urmă este fantezia cea care pune totul in mișcare  – mai zice Tiziana. Încercăm să-i mulțumim pe toți, avem clienți cu vârste cuprinse între 0 și 99 de ani, care doresc să regăsească în obiectul lor splendoarea trecutelor vremuri. Și trebuie să spun că este imensă surpriza celor care vin să-și reia păpușile vindecate ”.

Ei bine, mărturisesc că după ce am auzit toată această poveste de la Tiziana, mi s-a făcut un dor nebun de bunica mea si de păpușa blondă din casa copilăriei.

După pizza, probabil cea mai cunoscută mâncare italienească în lumea întreagă sunt spaghetti alla carbonara. Există un Carbonara Club și o Carbonara Day, 17 ianuarie, când, în toate restaurantele italienești din lume se gătește această rețetă. Pe cât e de simplă, pe atât e de greu de gătit bine, chiar dacă ingredientele sunt puține, genuine, iar prepararea ei nu necesită mare talent culinar. Și, tocmai pentru că e așa de simplă, au apărut o mulțime de variațiuni pe această temă, unele considerate adevărate “orori culinare” de către bucătarii italieni, cum ar fi smântâna, care știu că în România se adaugă adesea la rețeta originală. Ca să nu mai vorbim că am întâlnit persoane care pun bulion! Sigur că fiecare rețetă se poate adapta la o anumită realitate geografică și gastronomică , din lipsa unor ingrediente, dar, atunci când ai totul la dispoziție, nu are sens să supui rețeta originală la adevărate torturi culinare.

În ceea ce privește originea acestei rețete, există mai multe variante, nici una însă nu poate fi considerată cea oficială. Cert este că nu apare în nici o carte de bucate, înainte de 1950. Locuitorii din regiunea Abruzzo susțin că rețeta originală au creat-o ei, se numea cacio e ova  (brânză și ou),  romanii au inclus-o printre mâncărurile lor tradiționale, cei din Marche revendică și ei prima rețetă, modificată ulterior. Numele ar proveni de la cărbunarii care urcau în munți și luau cu ei, ca hrană rece, spaghetti cu brânză și ou, gătite cu o zi înainte. Sau de la numele unei organizatii politice secrete din secolul al 19 lea, carboneria, născută în sudul Italiei, ai carei membri, când se întâlneau, găteau o variantă de spaghetti alla carbonara. Sau de la piperul negru, ca și cărbunele, ingredient indispensabil în rețeta originală. Ultimii care revendică originea acestei rețete sunt americanii, care, ajunși în Italia în 1944, au adus cu ei bacon-ul și l-au adăugat la rețeta deja existentă, cu brânză și ou. Un lucru e cert, nici un bucătar italian nu vă poate spune cu precizie unde s-a născut această mâncare, dar cu toții vă vor da aceleași ingredinte pentru 4 persoane:

• 350 gr spaghetti
• 150 gr guanciale (slănină afumată) sau pancetta (un fel de kaiser), care e mai puțin grasă  (bucătarii italieni interzic baconul, dat fiind faptul că îl consideră un “americanism” care nu are nimic de-a face cu rețeta originală)
• 100 gr de pecorino,  care poate fi amestecat cu parmezan
• sare și piper

•  Spaghetele se pun la fiert, sub formă e evantai, într-o oală cu multă apă; adăugați sarea doar când apa începe să fiarbă
• Tăiați bucățele guanciale sau pancetta și îl puneți la prăjit (sau mai exact la rumenit), într-o tigaie fără ulei, pentru că e suficient de gras. Puneți două linguri de ulei de măsline doar dacă folosiți bacon. Pe măsură ce grăsimea se topește, slănina se va rumeni
• Bateți ouăle împreună cu pecorino și adăugați sarea și piperul
• Când spaghetele sunt fierte, se strecoară și se pun în tigaie, peste slănină
• Se ia de pe foc tigaia și se toarnă peste spaghete ouăle bătute, până când se încorporează bine. Bucătarii italieni nu amestecă pe foc, pentru că există riscul ca oul să se întărească și sosul nu va mai ieși cremos.

Sfaturile bucătarilor experți: nu folosiți smântână, nu amestecați pe foc ouăle cu spaghetele, puteți înlocui guanciale cu pancetta afumată, dar evitați baconul. Dacă puteți, folosiți ouă de casă, care vor da o culoare intensă spaghetelor.

După cum puteți observa, rețeta originală este foarte simplă și gustoasă, nu e păcat să o modificați după bunul plac, care nu e întotdeauna și pe placul experților?