Mă leagă de România oamenii dragi, cei care trăiesc încă și deopotrivă cei plecați în altă lume, dar care trăiesc prin amintirile mele, când blânde, când dureroase, când duioase. Locurile în care am poposit în trecut, pentru o vreme, care mi se părea infinită, sau pentru un timp, închis între unități de măsură necruțătoare, locurile,  ca spațiu fizic,  nu au puterea de a mă atrage spre ele, dacă nu mai sunt locuite de oamenii pe care i-am iubit, care m-au iubit și pentru care aș fi vrut să opresc timpul în loc.

Am fost de curând la Mintiu, locul meu suflet, satul în care am copilărit și am fost fericită așa cum nu am mai fost niciodată și nicăieri. Acolo mă întorceam mereu, oricât de departe m-ar fi dus drumurile sau rătăcirile, acolo îmi regăseam sufletul, de multe ori desprins parcă de ființa mea, din dorința de a se adăposti de prea multă înstrăinare, acolo eram eu însămi, pentru că mă proteja iubirea simplă și mereu prezentă a bunicilor. M-am oprit în fața casei care,  odinioară,  era paradisul meu și unde timpul era bun și răbdător. Casa nu mai e a noastră și nu mai e aceeași, au schimbat-o noii proprietari, dar teii din față sunt aceiași.

Mă așezam cu Tata Bun, bunicul meu, pe bancă seara, sub teii înfloriți, și ascultam șuieratul trenului care se auzea în depărtare. Dacă se auzea clar în aer, atunci știam că a doua zi va fi vreme bună. Nu știu dacă există vreo lege a fizicii care să justifice o astfel de teorie, însă nu avea importanță, Tata Bun avea întotdeauna dreptate. M-am așezat pe bancă, sub teii înfloriți și am început să plâng. Pentru că mă uitam în jur și nu mai găseam  nimic din locul meu privilegiat, din timpul acela privilegiat pe care îl credeam atât de bun cu noi.  Rămăsese doar parfumul florilor de tei și șuieratul unui tren în depărtare. Și sufletul meu făcut bucăți și reconstruit de atâtea ori, ca într-un puzzle în care piesele devin tot mai multe și tot mai greu de potrivit.

Tot pe acceași bancă, bunica mea, deja bolnavă, în momentele ei de luciditate, îmi lua mîna stângă și mi-o ținea între mâinile ei noduroase și puternice, îmi pipăia cu migală degetul inelar să vadă dacă am verighetă. Când îl vedea pe Fabio, iubitul meu italian, mă întreba mereu, cu tristețe și neputință: “A venit să te ducă, așa-i?”.

A suferit mult că am plecat din țară, cred că a murit neîmpăcată, pentru că eu eram departe. Îmi spunea mereu să nu plec, să rămân în țara mea, pentru că nicăieri nu o să-mi fie bine. Ea fusese nevoită să își lase locurile de suflet, oamenii dragi, în martie 1944, când s-a refugiat în România din Bucovina, și a rămas toată viața cu o tristețe iremediabilă, a tânjit mereu după un loc și un timp din care istoria a izgonit-o cu violență.

Bunica mea a rămas cu sufletul și cu gândul la Bucovina ei, gătea ca acasă, și-a construit casa după modelul celor din Bucovina, țesea la războiul de țesut covoare ca acasă, și-a creat spațiul ei interior, care, în timp, a devenit aproape incompatibil cu cel exterior. Nu a avut prietene, nu se așeza niciodată cu vecinele la o poveste, nu-i plăcea să vorbească despre ea. Pe noi ne iubea într-un mod ciudat, mai presus de cuvinte sau de gesturi, de care,  parcă, se ferea cu “premeditare”. Cu bunicul era într-un război tacit, fără armistiții, de parcă îl vedea vinovat de exilul ei într-o lume care simțea că nu-i aparține.

A rămas legată definitiv de locurile din care a alungat-o războiul, iar bunicul meu nu avea nici un rol și nici o vină în istoria asta blestemată. După 50 de ani, Bucovina era tot paradisul ei pierdut, în care rămăseseră atâția oameni dragi, pe care i-a revăzut prea rar în toți anii ăștia. Când a avut accidentul vascular îl aștepta pe unchiu-meu, la Mintiu, în poartă,  pentru că plecau la Cernăuți; a trăit întoarcerea asta cu emoții prea intense care au doborât-o.

În timp ce stăteam pe bancă, sub teii înfloriți, mă gândeam la plecări, la întoarceri… la viața care ne prinde uneori în jocul cinic al plecărilor fără întoarcere.

Când un străin intră într-un bar,  în Italia,  și spune : “O cafea, vă rog“, e privit cu îngăduință și înțelegere, iar barmanul îi oferă un simplu espresso.

Cînd un italian intră în bar poate să aleagă dintr-o listă infinită de feluri de cafea: ristretto, corto, lungo, doppio, decaffeinato, macchiato, macchiato lungo,  ristretto in vetro, corretto, caffè freddo, cappuccino…în funcție de propriile gusturi, de anotimp, de oră, dar și de starea de spirit. Există două reguli de fier:  cafeaua se bea în cănițe mici – tazzine– iar cappuccino se bea doar dimineața, nicidecum la prânz sau seara.

Ziua unui italian începe devreme cu o cafea, făcută în casă, cu celebra mașină Moka. În câteva minute, toate încăperile se umplu de un parfum intens și unic,  fără de care nu se poate începe o zi. Când ies dimineața pe balcon să-mi ud florile, simt aroma de cafea de la vecina mea, mult mai matinală decât mine,  și mă încarc de energie și chef de viață. Mulți preferă să bea prima cafea la bar, însoțită de un cornetto (croissant), cu ciocolată neagră, albă, dulceață, fructe de pădure, cereale, cremă de vanilie ecc. Ziua se termină tot cu o cafea, după cină.

La bar mergi nu doar să bei o cafea (în picioare, lângă tejghea, așa încât poți schimba două vorbe cu barmanul),  dar mai ales să “socializezi”, să te întâlnești cu prietenii, să citești ziarele, să joci cărți, să faci poilitică și să vezi meciurile de fotbal ale Italiei. Barul e un fel de agorà modernă, mai ales că multe dintre baruri sunt în piețe sau pe străzi, cu două, trei mese pe trotuar, un bar care se respectă nu e niciodată izolat. E un continuu du-te vino de persoane, miresme, arome și …saluturi. S-au scris cărți și s-au filmat scene în baruri, tocmai pentru că fac parte integrantă din existența italienilor. Dacă ești în căutarea unui loc intim și romantic în care să-ți duci iubita, nu poate fi nicidecum un bar. Nu e un loc romantic, dar e vital,  indispensabil.

Barurile în Italia deschid la 6 dimineața și închid la miezul nopții. Italienii beau cafea la orice oră, nu doar dimineața. Uneori, când ieșim seara cu prietenii la o pizza, înainte de a ne întoarce acasă e un adevărat ritual să ne oprim la un bar pentru o cafea și un cornetto, chiar și la miezul nopții!  Unul dintre  stereotipurile  cu care sunt caracterizați italienii în străinătate este tocmai acela că sunt băutori de cafea împătimiți. Probabil e unul dintre puținele locuri comune care nu-i deranjează pe italieni, dimpotrivă le dă un sentiment de superioritate și de aroganță, justificată dacă ținem cont de faptul că barurile și cafenelele din întreaga lume au în meniu felurile de cafea create de fantezia fără limite a italienilor.

Știu că o să vă par arogantă și eu, însă cred că mulți barmani din România ar trebui să facă un curs despre tipurile de cafea italienești, dacă tot le au în meniu.  Am fost la un bar în Bistrița și am cerut un caffè macchiato, adică un espresso simplu cu o “pată” de lapte (de aici și numele macchiato). Am fost întrebată dacă doresc macchiato ristretto sau tip cappuccino. Până la urmă am cerut doar un fresh de portocale.

O să vă descriu câteva dintre principalele feluri de cafea pe care le puteți cere la bar: corto sau ristretto, e un espresso redus la doar câteva picături, care conservă aroma densă a cafelei, dar are un conținut mai mic de cofeină;  lungo, e un espresso diluat,  chiar dacă e mai puțin dens, are mai multă cofeină; macchiato (lungo sau corto), se adaugă la espresso o picătură de lapte ;  caffè schiumato, e un fel de macchiato, la espresso se adaugă spumă de lapte cald; caffè corretto, e un espresso cu câteva picături de grappa (țuică) sau altă băutură alcoolică ; marocchino, se servește în pahar de sticlă, se pune întâi spuma de lapte și se adaugă apoi cafeaua; cappuccino, e o cafea espresso cu lapte și spumă de lapte; moccacino, e un cappuccino cu frișcă, ciocolată caldă și cacao. Barmanii italieni sunt și romantici, pentru că atunci când îți pregătesc un cappuccino, spre exemplu, îți desenează deasupra spumei o inimă, o stea,  un soare, o floare…nu întâmplător un artist napoletan a definit cafeaua “poezia vieții“!

Cum să nu-ți începi ziua fericită când ți se dăruiește o inimă, chiar și efemeră,  făcută din spumă?

I

De 13 ani de când sunt în Italia, spun că merg acasă, atunci când vin în România. Nu spun niciodată că merg în România sau merg în țară, mi se pare că sunt expresii prea reci, prea neutre, de emigrant care s-a rupt de patrie, negându-și originile, în căutarea unei alte identități. Când mă întorc în Italia, mă întorc acasă.

E o permanentă stare de duplicitate interioară, afectivă și lingvistică, un fel de acrobație pe sârmă între două spații geografice și sentimentale, în care te așteaptă mereu cineva, în care te desparți mereu de cineva… E o adevărată artă aceea de a rămâne în echilibru și mărturisesc că nu reușesc întotdeauna să evit să mă clatin sau chiar să cad. Nu există o rețetă universal valabilă, nu există nici un maestru sau un “guru” care să te învețe cum să nu-ți pierzi cumpătul (în sensul de echilibru sufletesc).

Nu tânjesc după Italia atunci când sunt în România și nu tânjesc după România atunci când sunt în Italia. E un exercițiu permanent de autocontrol, de autoconservare, în cele din urmă, pentru că nu poți trăi suspendat între două lumi, fără să simți că aparții măcar uneia dintre ele. Sigur că am momente în care simt că nu mai aparțin locului de unde am plecat acum 13 ani, pentru că eu m-am schimbat,  oamenii s-au schimbat, mi-e greu să-i înțeleg, mai ales atunci când vorbesc doar de bunurile materiale dobândite sau râvnite, prietenele mele sunt plecate și ele din țară și reușim să ne întâlnim rar. Simt că nu mai am legături solide cu Bistrița, altele decât părinții, familia. Atunci îmi spun că, în fond și la urma urmei,  un loc e pentru mine acasă, atât timp cât mă leagă de el niște oameni dragi.

Când sunt în Italia, am momente în care simt că nu-i aparțin, că suntem prea diferiți, în felul în care gândim, simțim sau ne comportăm în anumite situații, că cei din jur nu mă înțeleg, ci mă acceptă doar, că ceea ce mă leagă de locul acela e familia (dobândită) și prietenii, nu mulți…

Tocmai de aceea cred că e un fel de acrobație,  un fel de jonglerie cu trăiri și sentimente contradictorii, care pot deveni devastatoare. Spuneam că nu există o rețetă universală care să ne ajute să rămânem în echilibru. Poate că ar trebui să iau lecții de la băiatul meu de 10 ani, care trăiește cu bucurie fiecare plecare pentru că știe că îi va urma o întoarcere. E fericit când vine la bunici, în România, pentru că se simte liber și poate mânca morcovii direct din grădină, merge la Colibița și se plimbă singur prin sat, merge la pescuit și îl trimit singur la cumpărături. La Bitrița stă în parc de dimineața până seara și se joacă in curte pâna când se înnoptează. Apoi se întoarce în Italia și reia totul de unde a rămas înainte de plecare. Povestește prietenilor cu bucurie despre tot ceea ce a făcut în România și se simte privilegiat că are două locuri în care se simte acasă.

Locuiesc la Napoli și sunt româncă, o combinație “periculoasă” pentru toți cei care se limitează a judeca un individ în funcție de apartenența etnică sau regională, pentru cei care se grăbesc să judece o comunitate sau chiar un popor atribuindu-i povara unor fapte individuale. Italienii au un proverb care rezumă tocmai această tendință de a generaliza,  fără a face diferențe, tendință care a devenit aproape un curent de opinie.  “fare di tutta l’erba un facscio”, în traducere liberă, a privi toată iarba și a vedea doar cîteva fire…poate cele uscate.

Mă lupt cu prejudecățile, dar nu mă consider o victimă a lor. În Italia mă simt uneori judecată (însă nu tratată în mod discriminatoriu)  pentru că sunt româncă, cu superficialitate și suficiență, pentru că aparțin unei comunități etnice, care, din păcate, a avut prea mare vizibilitate “negativă”,   în presă: în urmă cu vreo 10 ani, pentru că majoritatea prostituatelor care se aflau în Italia erau românce ( acum au evoluat, se numesc “escort” și apar ca martore în procesele lui Berlusconi), iar în ultimii ani pentru că,  nu de puține ori,  conaționalii mei erau autorii unor crime teribile care țineau săptămâni întregi prima pagină a ziarelor.

Pe de altă parte, când merg în țară, și spun că locuiesc la Napoli, sunt judecată pentru că “trăiesc printre camoriști” (ndr. camorra e mafia din regiune),  într-un oraș plin de gunoaie, unde nimeni nu respectă legea. Cineva m-a întrebat dacă e nevoie să te plimbi prin Napoli cu vesta antiglonț. Un fost coleg de presă a scris nu de mult într-un articol că patronul italian al unei terase din Cluj “se credea la Napoli” și nu ceruse nu știu ce autorizație pentru a-și deschide terasa.  În Italia, de la Roma în sus, prejudecățile în ceea ce-i privește pe napoletani și pe meridionali, în general, sunt la ordinea zilei și ajung la dimensiunea lor absurdă când echipa de fotbal de la Napoli joacă în nord. Nu o dată adversarii au scandat lozinci în care implorau vulcanul Vezuviu să erupă și să distrugă orașul.

Soțul meu s-a născut la Napoli și a studiat la Pisa, în Toscana. A auzit de nenumărate ori fraza “nu pari napoletan”, care trebuia să fie un compliment, însă nu era altceva decât o oficializare a unei atitudini discriminatorii. Acum câțiva ani, la Parma, în timpul unui proces și în fața unui martor considerat prea evaziv, judecătorul a pronunțat fraza fatidică: “nu faceți pe napoletanul, nu fiți evaziv”. A urmat un proces în care judecătorul a fost acuzat de denigrare, însă Înalta Curte de Casație a considerat că nu e defăimător să-i spui unuia că face pe napoletanul,  doar pentru că nu e foarte clar în declarații.

Sinceră să fiu, de când sunt în Italia am simțit mai mult prejudecățile pentru simplul fapt că locuiesc în sud, la Napoli, decât pentru că sunt româncă.

Napoletanii sunt ironici și autoironici și doi dintre cei mai mari actori napoletani, Totò și Massimo Troisi, au creat adevărate capodopere cinematografice sau teatrale bazate tocmai pe sterotipurile cu care ceilalți îi definesc. Pe de o parte se află cele așa-zis “pozitive”, tot reductive, dar sunt frumoase. Spre exemplu, că la Napoli e tot timpul soare (asta și datorită unui cântec napoletan cunoscut în lumea întreagă, ‘O sole mio)  și nu plouă niciodată;  că toți napoletanii cântă, tocmai de aceea sunt reprezentați tot timpul cu mandolina în mână; că sunt mari actori, chiar dacă nu fac asta ca profesie, sunt pur și simplu actori în teatrul vieții; că au inventat pizza ( Margherita), tocmai de aceea la Napoli poți mânca cea mai bună pizza, dar poți să bei și cea mai bună cafea.

De cealaltă parte sunt sterotipurile negative.  Napoletanii sunt camorriști, pentru ei legea e facultativă, când mergi la Napoli trebuie să fii cu ochii-n patru pentru că te fură pe stradă, aici nimeni nu lucrează, dar au cel mai mare număr de mașini pe cap de locuitor,  napoletanii sunt șmecheri și arta lor principală e aceea de a-i fraieri pe ceilalți.

Acum să vă spun cum văd eu lucrurile, ca napoletancă adoptată, care trăiește în mijlocul lor de 13 ani.  Spun doar ceea ce am văzut, am auzit, am trăit pe propria piele, fără să judec. Napoletanii sunt tot timpul veseli, vorbesc tare pe stradă de parcă s-ar certa, cântă în cele mai neașteptate momente și situații,  și au ce cânta, să nu uităm că multe dintre cântecele italiene clasice,  renumite în lumea întreagă, (mai ales grație celor trei tenori, Pavarotti, Domingo, Carreras), sunt napoletane : Caruso, ‘O sole mio, Torna a Surriento, Io te vurria vassa, Funiculì funiculà ecc.

Napoletanul își bea cafeaua dimineața în fața Vezuviului cu care stă de vorbă și, în funcție de cât e de limpede sau acoperit de nori, știe în ce stare de spirit e în ziua respectivă.  Napoletanii adoră să mănânce bine și mult. Dacă vă invită la prânz și vă spun că sunteți puțini,  “doar cei din familie”, așteptați-vă la cel puțin 20 de persoane, care vorbesc toate deodată. Pentru șoferii napoletani semnele de circulație sunt doar obiecte de decor, iar culorile semaforului sunt făcute doar pentru a da o pată de culoare vieții. La Napoli și doar la Napoli veți vedea pe o motoretă mama, tata și doi copii, obligatoriu fără cască.  Aici au inventat,  acum câțiva ani,  tricoul cu semnul centurii de siguranță imprimat, pentru a-i păcăli pe polițiștiși, și a avut mare succes (unii susțin că a fost doar un experiment sociologic, dar nimeni nu crede).

La Napoli există încă pe străzi mici altare dedicate lui Maradona, pentru care napoletanul are un adevărat cult.  În unul dintre ele, au pus o ampolă pe care scrie: “Lacrimile lui Maradona vărsate când a plecat din Napoli”. Orice napoletan care se improvizează ghid turistic te va duce aici și îți va vorbi ore întregi despre Maradona.

În urmă cu câteva luni, niște indivizi au schimbat peste noapte indicațiile stradale spre principalele monumente ale orașului și i-au îndreptat pe turiști spre cartierele rău famate unde îî așteptau hoții. E inutil să vă spun că știrea a făcut înconjurul lumii. La Napoli rata șomajului ajunge la aproape 50%, dar singurii cerșetori sunt romii noștri. Arta de “a se descurca” e recunoscută oficial aici, napoletanii se descurcă în orice situație și găsesc soluții la orice problemă, fără să-și piardă speranța sau răbdarea. Napoletanii se roagă la San Gennaro, sfântul protector al orașului, să facă din când în când câte o minune, dar și să le trimită noaptea, în vis, numerele câștigătoare la loto.

La Napoli și doar la Napoli doamnele sunt salutate,  de către domni,  cu:  “Signora bella, buongiorno”, indiferent de vîrstă sau de cât de generoasă a fost mama natură cu ele.

Napoli e un imens și fascinant teatru uman, la poalele Vezuviului, e un oraș de care turiștii se îndrăgostesc iremediabil. Inspirat de atâta frumusețe, se pare că Goethe ar fi rostit, în 1787, faimoasa frază: Vedi Napoli e poi muori. (Vezi Napoli și apoi mori). Napoletanii  sunt convinși că semnificatul acestor cuvinte poate fi unul singur:  după ce ai văzut atâta frumusețe, poți să mori liniștit,  pentru că nu-ți mai rămâne nimic de văzut.