Regele Spaniei Juan Carlos a abdicat tocmai în ziua în care italienii au sărbătorit Ziua Republicii, 2 iunie.  Mii de republicani spanioli au ieșit în stradă,  la Madrid,  pentru a cere organizarea unui referendum care să decidă forma de guvernământ. În timp ce scriam la articolul meu despre semnificația zilei de 2 iunie în Italia, iată că istoria se dovedește iscusită în a se juca de-a coincidențele și a lega între ele evenimente, la distanță de decenii sau secole, în alte contexte politice și istorice.

În 1946, în 2 iunie, în Italia a avut loc un referendum prin care italienii erau chemați să se exprime în favoarea republicii sau a monarhiei.  Cu 2 milioane de voturi în plus, au câștigat republicanii, însă Italia se divide dramatic între nordul majoritar republican și sudul fidel monarhiei. Tocmai în sud, mai precis la Napoli, rezultatele referendumului din 2 iunie și suspiciunea unor fraude electorale,  au declanșat manifestații de protest violente, în urma cărora zeci de persoane au murit, iar multe au fost rănite. Riscul declanșării unui război civil era real. Regele Umberto II de Savoia, numit și “regele de mai“, pentru că a atât a rămas pe tron, o lună de zile, a fost chemat de către Papa Pio al XII-lea, care l-a avertizat  că prezența sa în Italia, mai ales la Napoli, ar putea să provoace alte conflicte și proteste și i-a sugerat să părăsească, pentru o vreme Italia, până când se va calma situația extrem  de tensionată în zilele care au urmat referendumului.

În 13 iunie 1946, Curtea de Casație validează rezultatele referendumului iar guvernul De Gasperri asumă puteri depline. Regele Umberto  de Savoia recunoaște și respectă voința poporului și decide să părăsească Italia. Nu s-a vorbit nici o clipă despre exil, nici regele și nici apropiații săi nu și-au imaginat nici o clipă că, o dată cu plecarea lor din Italia, începea un exil  care a durat aproape 60 de ani. Portugalia a fost singura țară dispusă să îl găzduiască pe suveranul Italiei, așa încât regele împreună cu fiul său , Vittorio Emanuele, se va stabili la Cascais. Regina Maria Josè părăsise deja Italia, împreună cu prințesele de Savoia,  și se aflau în Elveția.

Destinul regelui Italiei plecat în exil se leagă, tot printr-o serie de coincidențe istorice,  de destinul unui alt rege, Mihai I al României,  al cărui exil va începe un an mai târziu. Tot în 1946, în noiembrie, în Romania aveau loc alegeri libere (dar, potrivit istoricilor, fraudate), câștigate, cu peste 80% din voturi, de către comuniști.  Timp de un an de zile, regele MIhai rămâne pe tron, într-un fel de compromis politic, în timp ce țara era guvernată de Petru Groza. Regele intră în ceea ce s-a nimit “grevă regală” și refuză să semnze documentele emise de guvern, însă acesta își continuă nestingherit activitatea neconstituțională, cu sprijinul Uniunii Sovietice. În decembrie 1947, regele Mihai I abdică, fiind ultimul rege rămas pe tron după încheierea celui de-al doilea război mondial. În ianuarie 1948, regele își începea exilul amar care avea să dureze  până în 1992.

Spuneam că destinele celor doi suverani sunt legate de firele nevăzute și încâlcite ale istoriei, însă fiecare a trăit experiența exilului în alt fel, în altă parte, ceea ce îi unește este, fără îndoială,  durerea care i-a însoțit pe acest drum ce părea fără întoarcere. Contrar a ceea ce s-a spus în ultimii 20 de ani, România a fost mult mai generoasă cu fostul suveran, decât a fost Italia. Regele Mihai s-a întors în România în 1992,  în vreme ce Italia a permis doar în 2002 descendenților familiei regale să se întoarcă în țară. În plus, România a redat titlul regal regelui și prințeselor, a restituit o parte dintre proprietăți, ceea ce nu s-a întâmplat în Italia.

Exilul regelui Umberto II de Savoia a durat 37 de ani, până la moartea sa, în 1983. La Cascais, Vila Italia, unde locuia fostul suveran italian era cunoscută ca un loc de întâlnire al artiștilor vremii, dar și a unor personaje controversate. Era ușor să-i întâlnești aici pe Salvador Dali, Luchino Visconti, Aristotele Onasis, regele Farouk al Egiptului, Edith Piaf,  cântăreața portugheză de fado,  Amalia Rodrigues, de care se pare că regele era îndrăgostit. Regele Umberto adora să asculte fado, genul muzical portughez care vorbește de saudade, de dor, de distanțe, de plecări și adesea spunea prietenilor că se simte ca un “emigrant care nu mai are nici măcar speranța că se va întoarce în patrie“.

În perioada în care am trăit la Lisabona, fiecare portughez știa o poveste, o întmplare, o legendă  despre personajele care au dat Portugaliei numele de “țară a regilor fără țară“. În Portugalia se afla în exil și fostul rege al României, Carol al II-lea, împreună cu Elena Lupescu, însă fiul său, regele Mihai,  nu a venit niciodată să-și vadă tatăl, dat fiind faptul că relațiile lor erau extrem de reci, aproape inexistente. Regele Mihai și-a trăit propriul exil în  Anglia, apoi în Elveția, departe de orice eveniment monden, discret și cu demnitate.  Tocmai de aceea a fost probabil singurul rege care nu a ocupat primele pagini ale presei din acele vremuri, cu scandaluri frivole sau știri privind tumultoasa viață privată. Spre deosebire de tatăl său, Carol al II-lea, Regele Mihai a plecat în exil fără averi. Sumele de care dispuneau erau foarte mici, așa încât a trebuit să-și câștige existența, îndurând multe umilințe și frustrări. În primii ani de exil, locuia într-un sat de lângă Londra unde avea o mică fermă, cultiva flori și legume, creștea găini. După ce se mută în Elveția, va lucra pentru o mică firmă care repară avioane particulare. Înființează apoi o companie de electronice, care dă faliment după câțiva ani. Devine agent de bursă. Exilul regelui Mihai a fost marcat de eforturile de a-și câștiga existența pentru a-și putea menține familia, făcând munci care puteau fi considerate umile pentru un fost monarh. Propaganda comunistă și-a făcut datoria și, vreme de 40 de ani,  a promovat o istorie falsificată a fostului rege și a familiei regale, care (vă mai amintiți?) ar fi plecat din țară cu “trenuri pline de aur“.

Astăzi, când regele MIhai I al României a rămas singurul monarh în viață care a fost martor și protagonist al istoriei, în timpul celui de-al doilea război mondial, chestiunea monarhiei în România e încă deschisă. În Italia, unde descendenții ultimului rege, Umberto II de Savoia,  au fost frecvent în centrul unor scandaluri și procese, unele de natură sexuală, problema monarhiei este catalogată ca fiind istorie. În fiecare an, în 2 iunie, trecutul își revendică dreptul de a reînvia imaginea regilor care au scris istoria, chiar dacă au fost doar regi pentru o lună.

M-am gândit să scriu despre români și italieni, despre destinul lor comun de emigranți și imigrați, despre memoria colectivă adesea prea superficială și despre memoria individuală, care e profundă și niciodată uitucă. Cum vă spuneam, nu-mi plac stereotipurile cu care judecăm prea ușor oameni, comunități sau popoare. Iar în ceea ce ne privește, suntem judecați adesea pe nedrept de către italieni, dar același lucru îl facem și noi cu ei. Avem cu toții prea multe prejudecăți,  care ne umbresc judecata.

Am hotărât să scriu lasând poveștile de viață să vorbească în locul meu.

Aveam pe vremuri o prietenă pe care o chema Micheti, era un nume de familie foarte rar în zona Transilvaniei, unde era ușor să întâlnești nume ungurești sau nemțești. Simona Micheti avea origini italiene,  străbunicul ei venise în România, la începutul secolului al 20-lea, o dată cu primul flux migrator din nordul Italiei spre România. A intrat în România, la fel ca toți cei aproximativ 12.000 de muncitori italieni, cu un pașaport, un contract de muncă și i s-a eliberat un permis de ședere. Înainte de a porni în această aventură, a studiat “ghidul emigrantului în Balcani”, unde li se ofereau toate infomațiile necesare: cum puteau ajunge în România, pe mare sau pe uscat, de ce documente aveau nevoie pentru a lucra,  care erau salariile la vremea respectivă.  S-a îmbarcat cu vaporul până la Constantinopol și de acolo a plecat spre Constanța. A găsit imediat de lucru, era un muncitor calificat, și a lucrat mulți ani în construcții, împreună cu alte câteva mii de muncitori italieni care au construit drumuri, poduri, căi ferate, bănci, școli, biserici, monumente funerare. A avut parte de proteste din partea muncitorilor români, care se vedeau amenințați de străini, și cereau statului român să aibă prioritatea la angajări, ceea ce s-a și întâmplat prin 1925, când s-a votat “Legea meseriilor”. A simțit discriminarea pe propria piele, atunci când s-a îndrăgostit de o româncă, iar familia ei nu putea accepta ca fata lor să se mărite cu un italian.

Domnul Micheti a făcut o mică avere, pentru că, în acea perioadă, cum reiese dintr-un raport al ministrului italian la București, “muncitorii italieni primeau salarii mult mai mari decât le-ar fi primit în patria-mumă”.  S-a căsătorit, în cele din urmă, tot cu o româncă și s-au stabilit lângă Tulcea, la Greci, unde au plantat viță de vie și au devenit viticultori, au produs mulți ani vin, până când au venit comuniștii la putere și le-au confiscat tot. Au fost obligați să renunțe la cetățenia italiană, și-au naturalizat numele, care a devenit Micheti, cu un t, ca să sune mai românesc, cu doi t suna prea capitalist. În 1935, în România existau, conforma recensământului, circa 60.000 de italieni. În 1950, rămăseseră vreo 10.000. Acum, în România trăiesc peste 3000 de descendenți ai italienilor, sunt recunoscuți ca minoritate etnică și au un reprezentant în Parlamentul României.

Povestea familiei Micheti m-a fascinat la vremea respectivă, și am studiat mult despre emigrația italiană în România de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20. Mai ales că lucram part time ca traducător pentru firma unui prieten de-al meu, care avea ca asociați doi italieni, din nord. Erau primii ani după căderea comunismului, când oameni de afaceri italieni au început să facă  investiții în România post-comunistă, majoritatea în Transilvania. Veneau să cucerească piața, unii și pe românce, continuând ceea ce au început prin 106 d.Hr, strămoșii lor în Dacia. Giovanni, unul dintre asociați, era din Treviso și nu venise doar ca să facă investiții și bani în România, dar și să afle mai multe despre trecutul tatălui său, care fusese preot catolic în România, condamnat la 15 ani de închisoare, în 1951, într-un proces farsă al “unui grup de spioni și trădători în favoarea Vaticanului și a centrului de spionaj italian”. M-a rugat să mă documentez pentru el, nu găsise nimic în italiană, doar în română. În urma acelui proces mulți episcopi catolici și oameni de afaceri au fost condamnați la închisoare, unii au murit, sub torturi (preotul Clemente Gatti),  alții au fost ulterior expulzați. După 1950, regimul comunist a început procesul de dispersie a comunității italiene, au fost închise școlile, bisericile, bibliotecile, li s-a interzis să mai vorbească italiana, mulți au fost nevoiți să-și naturalizeze numele. Le-au fost confiscate toate bunurile. Tatăl lui Giovanni a fost expulzat după 5 ani de închisoare. Giovanni trăiește acum în România, a obținut cetățenia română și e unul dintre primii oameni de afaceri italieni veniți în România dupa 1990. A candidat și la alegeri și a fost o vreme consilier local.

Poate ar fi normal ca cercul să se încheie cu povestea mea, chiar dacă nu am ajuns în Italia cu nici un flux emigrațional, poate doar unul amoros, dacă există așa ceva. Din respect pentru toți emigranții români în Italia care au povești impresionante, despre care s-a scris și s-a vorbit mult, care au fost adesea victime ale campaniilor anti-românești din presa italiană, care au simțit pe propria lor piele senzația de neputință atunci când cei din jur te judecă doar pentru că ești român, nu o să închei cu povestea mea, pentru că nu cred că poate fi reprezentativă. Nu cred că există un final la această poveste, sau poate că un final așteptat ar fi acela de a vorbi despre italienii care au uitat prea ușor trecutul lor de emigranți, de timpul în care “românii erau ei”, dar asta înseamnă că îi judec și nu e asta intenția mea.  Așadar vă las pe fiecare dintre voi să scrieți propriul final.

Într-o seară mă întorceam acasă cu mașina. La un moment dat mașina din fața mea frânează brusc și oprește, eu fac aceeași manevră, îl claxonez enervată pe șofer, când văd că tocmai ne tăiase strada o pisică neagră. În spatele meu se opriseră alte mașini. Mă întrebam: “să trec?”, “să nu trec?”… Nu sunt superstițioasă, dar, spun și eu la fel ca  filozoful și istoricul Benedetto Croce (care a trăit ultima parte a vieții sale la Napoli)  “nu cred, dar sunt precaută”. Dacă îți trece prin fața mașinii o pisică neagră (mai ales seara), e o nebunie să mergi mai departe, asta înseamnă că îți chemi ghinionul, așa că te oprești și aștepți să treacă altul înaintea ta. Am așteptat câteva minute bune cu toții până când a sosit un tânăr pe o motocicletă și a trecut pe lângă noi în viteză. Am pornit cu toții mașinile și am plecat.  Băiatul meu se amuza, iar eu mă gândeam la sutele de superstiții care există în imaginarul colectiv napoletan (și nu numai) și, iată că mă condiționează.  Vin din Ardeal unde superstițiile sunt privite ca un semn de suficiență culturală, dar locuiesc de 12 ani în Italia, care este, probabil, una dintre cele mai superstițioase țări. Tot repertoriul de gesturi, cuvinte, comportamente, obiecte care au rolul de a îndepărta orice formă de rău se numește, în italiană, scaramanzia. Și ca să înțelegeți cât de înrădăcinate sunt superstițiile în mentalitatea colectivă iată câteva dintre ele (fiecare are o explicație și nerespectarea lor poate deveni nefastă):  nu se pune niciodată pâinea răsturnată pe masă, nu se răstoarnă sarea pe masă, nu se pune pălăria pe pat, nu se deschide niciodată o umbrelă în casă, nu se trece niciodată pe sub o scară, nu se aprind niciodată trei țigări de la același chibrit, nu se numără banii pe pat, nu se așază la masă dacă sunt 13 persoane, nu se iese din casă dacă 17 a lunii cade într-o vineri și aș putea continua pagini întregi.

Cum spuneam, fiecare superstiție are o explicație, spre exemplu, pâinea răsturnată ne trimite în timp în Evul Mediu, când pâinea se cocea în cuptoare comune, unde mergea și călăul,  a cărui pâine era coaptă răsturnată, pentru a putea fi deosebită de celalalte. Sarea era foarte scumpă și prețioasă (de aici și termenul de salariu) și era un simbol al prieteniei, tocmai de aceea când cădea pe masă era considerată o jignire. Pălăria pe pat poartă ghinion, pentru că, de obicei, în trecut, preotul care venea în casa unui muribund își punea pălăria pe pat. Niciodată nu pot sta 13 persoane la masă, pentru că e un număr care amintește de cina cea de taină și de trădarea lui Isus.

Odată create superstițiile și transmise din generație în generație, a fost creat și antidotul. Cum te poți apăra,  așadar,  de nenoroc, de ghinion, de influențele negative ale celor din jur, de blesteme, de farmece, cum poți atrage norocul sau soarta bună spre tine? Romanii au găsit antidotul și au împânzit orașele cu el:  în situl arheologic de la Pompei (unde este conservat orașul antic, îngropat de Vezuviu, după erupția sa din anul 79 d.Hr), au fost scoase la suprafață sute de organe sexuale masculine, în teracotă, ceramică, piatră, care erau așezate de romani în toate colțurile orașului sau deasupra caselor, pentru a le proteja de spiritele malefice și pentru a aduce noroc. Obiectele erau însoțite de inscripția, în latină, hic habitat felicitas (aici locuiește fericirea). Organul sexual masculin avea, pentru romani,  valoare apotropaică,  fiind un simbol al fertilității, al bunăstării, și îl expuneau inclusiv în spațiile publice tocmai pentru a fi protejați de întâmplări nefaste și nu pentru că erau obsceni.

Mai aproape de zilele noastre, antidotul mult mai utilizat, mai ales la Napoli, este cornul roșu, care trebuie să fie din coral, făcut de mână, nu trebuie cumpărat, ci primit în dar. Cornul roșu nu lipsește din nici o casă, mașină, magazin, birou, instituție publică, foarte des este purtat la gât, lângă o cruciuliță, ca expresie a sacrului și profanului care stau la baza întregii culturi napoletane. Pe lângă obiectul in sine, funcționează, în mod indispensabil, gestul coarnelor, reprezentat doar cu arătătorul și cu degetul mic în sus. Acest gest a intrat atât de profund în limbajul non-verbal încât a fost utilizat în repetate rânduri chiar și de unii președinți ai Italiei, atunci când li se făceau urări nedorite,  dar și de fostul premier Silvio Berlusconi, în pozele de grup de la întâlnirile la nivel înalt. În imaginarul colectiv, acest simplu gest are puterea de a trimite înapoi la expeditor orice formă de manifestare negativă, verbală sau non-verbală.

Pe cât sunt de numeroase și ciudate superstițiile, pe atât de amuzante pot fi antidoturile, spre exemplu, să atingi o cocoașă îndepărtează răul, așa încât și astăzi puteți vedea pe străzile din Napoli persoane care se apropie de un cocoșat și îl salută ca pe un vechi prieten, atingându-i ușor cocoașa.  Dacă nu ai un cocoșat pe aproape, poți pune mâna pe un obiect de fier sau, pentru bărbați, antidotul e mult mai simplu și la îndemână, e același simbol al fertilității și al bunăstării folosit în antichitate de către romani.

P.S. Mulțumesc lui Matei, fiul meu, care m-a ajutat la munca de documentare pentru a scrie articolul.

Dacă busuioc nu e, nimic nu e! Mi-am permis să parafrazez astfel, în cheie gastronomică, celebrul citat a lui Marin Preda. Nu ca să fac pe intelectuala gourmet, ci doar ca să subliniez rolul vital pe care-l are această plantă în bucătăria italienească.

Zilele trecute eram la piață, iar dupa ce am terminat de cumpărat fructe și legume, vânzătorul de la tarabă m-a întrebat dacă doresc și plante aromatice, adică pătrunjel, țelină și busuioc. Am răspuns imediat că aș vrea doar busuioc, iar vânzătorul a fost de-a dreptul darnic cu legătura imensă pe care mi-a oferit-o. A ținut să-mi precizeze că l-a cules chiar el, în aceeași dimineață, din grădină. Asta ca să-mi fie cât se poate de clară calitatea mărfii. Evident, i-am mulțumit educat atât lui cât și tradiției de aici, potrivit căreia la piață nu plătești plantele aromatice, deoarece “gli odori” (așa cum le numesc napoletanii) ți se dau gratis. Nu se cade să refuzi.

Fără îndoială, în Italia există un adevărat mit al busuiocului în bucate. Eu cunoșteam, ca româncă,  rolul apotropaic al acestei plante, că doar la noi sfințirile se fac cu agheasmă și busuioc. Dar aici am descoperit și dimensiunea sa gastronomică, deloc de neglijat.

Concret, sosul de roșii pentru paste fără busuoic proaspăt e o adevarată blasfemie. Sau faimoasa salată “caprese”, fără aroma frunzelor verzi ale acestei plante ar fi practic inexistentă. Faimosul sos “pesto” este o metaforă a echilibrului dintre uleiul de măsline, parmezan, semințe de pin, usturoi, sare și, evident, busuiocul buclucaș.

Ca să nu mai vorbesc despre cele trei ingrediente perfecte: roșiile, mozzarella și busuiocul, fără de care Regina Margherita nu ar mai fi avut o pizza care să-i poarte numele.

Apropos, anul acesta la prezentarea de la concursul Eurovision, jucându-se tocmai cu aceste trei ingrediente, Emma, cantăreața care a reprezentat Italia, a creat steagul țării sale, un tricolor gastronomic, universal recunoscut.

Ba mai mult, anul trecut, în campania electorală pentru alegerile locale, unii candidați plini de entuziasm ofereau trecătorilor vase cu plante de busuioc. Scenele acestea mi-au amintit de campaniile electorale din România și de contestata “pungă electorală”. Asta însă-i o altă mâncare de pește sau de busuioc, mă rog…