Am făcut armată în primii trei ani de facultate, am mărșăluit cu pușca Kalașnikov pe umăr,  vara, sub un soare dogoritor, prin lanuri de porumb, simulând războaie și dezamorsând bombe artificiale; am făcut practică agricolă, la cules de mere, iar toamna era așa de arămie și noi, filoloagele,  așa de visătoare, încât până și norma zilnică, pe care trebuia s-o realizăm, ni se părea exaltantă; am făcut și eu parte din programul științific de alimentație rațională, elaborat, prin anii ’80 de către regimul comunist, și, studentă fiind, mi-am petrecut multe ore la coadă la alimente, cu cartela în mână, pe care se consemna cât ulei, cât zahăr sau câtă pâine aveam dreptul să consumăm într-o lună.

Când povestesc toatea astea vreunui tânăr pe care revoluția l-a prins împingând sania pe derdeluș sau uitându-se la desene animate, mă privește de parcă aș veni de pe altă planetă,  sau din altă epocă. Îmi dau seama că, de fapt, are dreptate, pentru că eu vin,  cu adevărat,  din altă epocă, cea de aur.

Revoluția m-a prins aproape locotenent în rezervă al Armatei Române, după cei tre ani de militărie obligatorie,  făcuți în timul facultății.  Scăpai de armată doar dacă o comisie medicală te considera inapt, pe motiv de boli grave sau de…platfus. Dacă te declara “apt necombatant”, făceai armată, doar că nu mergeai pe front, în caz de război.

O dată pe săptămână, miercurea,  coridoarele Facultății de Litere din Cluj erau invadate de uniforme, părea un adevărat câmp de război, doar că armele noastre, la 19 ani, erau visele, metaforele, ideile…Paradoxal, însă, uniformele erau o pată de culoare în scenariul gri, întunecat și friguros al sălilor de curs cu pereți monotoni, cu tavane înalte și cu lumină zgârcită.

Miercurea,  ne era interzis să ne rătăcim,  aiurite, prin labirintul facultății, să coborâm scările,  grăbite, sărind câte două o dată, să poposim în fața ferestrelor,  fascinate de dansul norilor sau de toamna ruginie; miercurea urcam treptele hotărâte și sigure pe noi, iar singura muzică permisă era cea a bocancilor “războinici”,  care răsunau pe coridoare.

Când superiorii intrau în sala de curs,  ne ridicam în picioare și salutam militărește,  ducând mâna dreaptă, cu degetele perfect întinse,  lipite unele de altele,  spre tâmplă. Săptămâni întregi am repetat salutul, pentru că niciun deget rebel nu avea voie să se miște aiurea. Ni s-a spus că trebuia să salutăm toți ofițerii pe care îi întâlneam pe stradă, altfel vom intra în consemnare, așa că, la început, îi salutam pe toți cei în uniformă, inclusiv ceferiștii,  de teamă ca nu cumva să fim pedepsite. Nu înțelegeam de ce se amuzau așa de copios,  când treceam pe lângă ei!

Iarna,  mantaua de postav îmi dădea mari bătăi de cap, era grea, strâmtă și rigidă,  nu reușeam să mă îmbrac singură,  așa că o trezeam pe sora mea,  la 7 dimineața (milităria începea la ora opt), să îmi țină mantaua în care brațele îmi alunecau cu greu. Aveam uniformă de vară și uniformă de iarnă. Cămașă din doc, pantaloni, veston, manta, bonetă și căciulă. Cureaua lată, cu stemă, era singura care ne scotea,  cât de cât,  în evidență feminitatea, ascunsă “regulamentar”,  sub cămașă și veston. Nu aveam voie să ne fardăm și nici să purtăm cercei mari.

La orele de teorie luam notițe despre tehnici de luptă şi de apărare, cu precădere împotriva atacurilor chimice, biologice sau chiar atomice,  dar și despre desfacerea şi reasamblarea unui AKM rusesc (Automatic Kalașnikov Modernizat) sau despre dezamorsarea unei bombe. Urma partea de instructaj practic, făcută de căpităniţele-locotenent, cu alinierea în dispozitiv și marş cu aferentele comenzi: Drepți,  pas de defilare,  pas de manevră-marș, pe loc repaus, stânga împrejur și niciodată dreapta împrejur… Săpam adăposturi cu o lopăţică pe care o purtam fiecare la brâu. Căram după noi Kalașnikov-ul greu, măşti de gaze, truse sanitare. Montam și demontam pușca în dotare și,  de multe ori,  ne rămâneau piese în plus, pe care habar nu aveam unde să le așezăm.

Mergeam,  de trei ori pe an,  la trageri,  la poligon, duminica dimineața, indiferent de anotimp. Ne întorceam cu umărul stâng vânăt, sau dislocat, din cauza reculului,  mult prea puternic pentru brațele noastre fragile și inexperte. Foarte rar nimeream ținta, chiar dacă, în momentul în care pleca glonțul, aveam senzația că va ajunge fix în mijloc. Majoritatea gloanțelor se pierdeau, însă,  prin lanuri sau pe câmpurile din jur.

Pe drumul spre locul de instrucţie şi înapoi cântam cântece ostăşeşti şi patriotice de răsuna tot Clujul și, înlăuntrul nostru, încercam să dăm un sens experienței absurde pe care o trăiam, apelând la Kafka, Orwell, Ionescu sau Hasek, cu al său brav soldat Svejk.

Când am depus jurământul, de ziua Armatei Române, înconjurați de părinții emoționați,  veniți să ne vadă din toate colțurile țării, am avut, pentru prima oară,  sentimentul că devenisem,  cu adevărat,  soldați, că nu era o farsă sau o comedie, că eram noi cele care defilau cu pușca pe umăr, prezentând onorul militar în fața superiorilor, și nu niște marionete dezmembrate,  care o luaseră razna, în pas cu vremurile nebune.

În comparație cu armata, practica agricolă era o experiență idilică, aproape bucolică. Îmi amintesc primul an: toamna era blândă cu noi și ne răsfăța cu lumina caldă, cu cerul sticlos, cu pământul învelit în frunze aurii, cu vântul leneș și dulceag. Livada era atât de mare încât ne pierdeam printre copaci, aveam normă zilnică de mere,  pe care trebuia să le culegem,  sub supravegherea profesorilor. Mi-a rămas în memorie o imagine: profesorul Ion Vartic (critic literar și teatrolog extraordinar), și Ioan Gyuri Pascu (actor, compozitor,  fost membru al grupului Divertis),  pe atunci student în ultimul an la Filologie, improvizau în fața noastră, în fiecare zi, un spectacol plin de haz și de umor subversiv, motiv pentru care pauzele deveneau mai lungi decât orele de muncă. Eram așezați, în cerc, pe lăzi de aprozar, și livada se transforma, ca printr-o magie,  într-un teatru ideal, în care nimeni nu ne cenzura ideile, gândurile, emoțiile, pentru că nimeni nu ne impunea altă normă zilnică decât cea a merelor recoltate. Livada era insula noastră de libertate, atât de prețioasă la sfârșitul anilor ’80, când totul devenise raționalizat, de la ulei, zahăr sau pâine, la idei, vise și cuvinte.

Îmi amintesc un banc care circula pe vremuri. Doi prieteni se reîntâlnesc după multă vreme.  “Ce bine era pe vremea lui Stalin, mă!”. Celălalt răspunde: “Cum să fie bine, te-ai tâmpit? Ai uitat cum ne săltau de pe stradă pentru nimic?”. “Da, dar eram așa de tineri…” 

Există oameni de care suntem legați, fără să ne dăm seama, prin fire invizibile, pe care timpul le subțiază, dar nu le rupe, pe care noi înșine le destrămăm, la un moment dat, de parcă ne-ar strânge prea tare sau ne-ar încâlci sufletul. Există oameni de care ne-am îndepărtat, la care o vreme nu ne-am mai gândit, nu ne-am mai întrebat dacă le e bine sau le rău, dacă s-a ales ceva din visele lor sau dacă au ales, pur și simplu,  să nu mai aibă vise, dacă iubesc, dacă plâng des și râd rar…Ne temem de întrebările despre ei pentru că ne temem de răspunsurile despre noi înșine.

Ei sunt prietenii noștri din copilărie, niște umbre discrete care ne însoțesc pretutindeni, uneori incomode, alteori protectoare, uneori au contururi limpezi, peste care ne suprapunem perfect, alteori iau forme stranii și nedeslușite, în care nu ne mai putem recunoaște.

Prietenii din copilărie nu se întorc în viața noastră pentru că, de fapt,  nu au plecat niciodată. Înțelegi asta doar atunci când îi întâlnești,  după 30 de ani,  și ai sentimentul că,  nu mai departe de ieri,  vă jucați în curtea blocului Regina cu pașii furați, sau regina pe furate.

Îți mai amintești, voiai mereu să fii tu regina iar noi trebuia să ajungem la tine, furând pași, fără ca tu să ne vezi, pași de furnică, pași de uriaș…Un-doi-trei, la perete, STAI! Dacă ne vedeai în timp ce furam pași,  ne trimiteai la punctul de plecare. Cine reușea să ajungă la regină, pe neobservate, devenea, la rândul lui,  rege sau regină și reîncepea jocul.

Sigur că îmi amintesc, era jocul meu preferat, mai ales după ce inventasem o regulă care permitea “sclavului” ce atingea regina să îi dea și un sărut cast, pe obraz, firește. Așa că,  uneori,  mă prefăceam că nu văd când vreun băiat, care îmi plăcea, în secret, fura pași și îl ajutam să ajungă mai repede la mine.

În timp ce noi ne jucam în curte, o adolescentă visătoare,  care ne privea de la fereastră și de care ne separau câțiva ani și multe vise, scria o carte de poezii cu care avea să intre,  definitiv,  în literatura română. Cartea se numea…Regina cu pașii furați. 

Cu prietenii din copilărie am furat milioane de pași, pe ascuns, am numărat,  neosteniți,  până la zece, douăzeci, o sută, în timp ce ne jucam de-a v-ați ascunselea, am bătut kilometri fără să ieșim din curtea blocului, în călătorii imaginare, am săltat la șotron (sau coțcă,  cum îi mai spuneam),  până când ne lăsau picioarele, am privit întinși pe iarbă norii,  alergându-se, bezmetici, și le-am dat forma viselor noastre, am cules frunze roșiatice de pe pământul jilav și le-am închis între file de cărți, am alergat după fluturi  și am prins, din zbor, săruturi, am rugat castanele să cadă tocmai când trecea vreun vecin antipatic și ne amuzam copios, am scrijelit pe balustradă gânduri mânioase și gelozii naive, ne-am răzbunat pe roțile de bicicletă atunci când iubirea nu mergea tocmai ca pe roți… Sunt 40 de ani de când vreau să-ți mărturisesc ceva: eu ți-am tăiat roțile de la bicicleta roșie pe care ai primit-o din Ucraina, mai ții minte? Eram supărat pe tine,  sau,  poate că eram îndrăgostit și nu-mi dădeam seama. Îl întreb dacă își amintește de primul sărut pe care mi l-a dat, în spatele blocului, el, urcat pe o ladă de aprozar…Poate pe o cărămidă, nu eram chiar așa de pitic să am nevoie de o ladă, îmi răspunde. Râdem amândoi cu poftă și ne dăm seama că, în acea clipă, am dat timpul înapoi și ne-am regăsit așa cum eram înainte de a ne pierde prin hățișurile întortocheate ale vieții.  Ne-am întors la vremea în care Rada, prietena noastră cu nume de poveste, intrase ca prin magie, între paginile unei cărți, o Libeluliadă fermecătoare,  în care aceeași adolescentă visătoare, care ne privea de la fereastră,  vorbea despre copii ca noi.

Nimeni nu ne cunoaște atât de profund ca un prieten din copilărie, pentru că el a reușit să atingă nu doar regina, pe furate,  dar mai ales acea parte a sufletului nostru, esențială și pură, care vorbea o limbă magică, pe care el știa,  întotdeauna, s-o deslușească. Aceeași în care ne vorbim și după 30 de ani, chiar și doar privindu-ne, în tăcere.

Nu e nevoie să ne întrebăm, cu voce tare, când am început să nu mai ajungem unii la alții, să căutăm în altă parte regine și regi intangibili, să ne împărțim visele și fluturii după care alergam împreună, să amânăm lucruri,  convinși că timpul va fi mereu răbdător cu noi. Știm prea bine că s-a întâmplat atunci când fiecare a început să joace,  de unul singur,  fără pași furați, acest încântător și cinic joc cu viața.

Taximetristul care mă duce în centru e revoltat că ungurii au ocupat toată zona,  ca să organizeze Zilele culturale maghiare, acolo unde merg și eu, de altfel. De la centrul Clujului “ocupat”, a ajuns rapid la întreaga Românie, pe care, spune el, Băsescu a “vândut-o ungurilor”. Băiatul meu, de 11 ani,  mă întreabă,  nedumerit,  de ce e așa de supărat șoferul și,  cum adică Băsescu a vândut țara?  Nu am la îndemnă nici un răspuns,  care să nu presupună o lecție complicată de istorie,  pe care știu bine că nu are cum s-o înțeleagă,  și una despre Clujul multicultural, multietnic și multilingvistic,  în care am trăit,  înainte de a pleca în Italia. Nici pe asta nu ar avea cum s-o înțeleagă, așa cum nu au înțeles-o nici prietenii mei italieni care, fără să fie rasiști, au,  încă,  limite în a accepta noțiunile de multilingvism și multietnic. Ca să nu mai vorbim că, nicidecum nu au înțeles cum de minoritatea italienilor din România are reprezentant în Parlament, la fel ca maghiarii, romii, sașii, turcii etc. Ei preferă termenul de comunitate etnică și se feresc, încă, de cel de minoritate. Dar asta e altă poveste, și ea,  complicată.

Coborâm din taxi și ne pierdem prin mulțimea care a invadat zona Universității și Piața Matei Corvin,  ne plimbăm și noi printre tarabe, ne minunăm de câte lucruri minunate vedem, ne răsfățăm simțurile cu tot felul de parfumuri și mirodenii. Matei se oprește să își cumpere kurtos kalacs, iar când e întrebat, în maghiară, cum să fie, răspunde,  în engleză, only sugar, apoi, în română, numai cu zahăr. Se întoarce fericit de izbânda sa lingvistică. Se oprește, apoi, la o masă unde doi tineri îi învață pe copii să rezolve cubul lui Rubik (să nu uităm că a fost maghiar cel care a inventat faimosul cub, Erno Rubik), stă vreo jumătate de oră și,  apoi,  mă întreabă cum se spune mulțumesc în maghiară,  pentru că vrea să le mulțumească băieților. Koszonom szépen. Atât îmi mai amintesc și eu din copilăria mea trăită într-un sat unguresc din Ardeal, Nimigea.

Ascultăm un concert de muzică de operă, apoi Matei merge, împreună cu prietenul,  Darius,  în curte la Liceul Bathory ( unde îmi amintesc că am fost,  acum mulți ani,  în comisia de bacalaureat și mă minunam de cât erau de bine pregătiți elevii maghiari la literatura română!).  La Bathory sunt amenajate terenuri de tenis, fotbal, baschet, e plin de copii, supravegheați de instructori de sport. Matei și Darius încep un meci de tenis cu doi copii, care vorbesc germană, dialogul e multilingvistic, între română, italiană și germană, rezultatul a fost că au jucat împreună mai bine de o jumătate de oră, deci, am dedus, că s-au înțeles.

Între timp, mă plimb cu prietena mea din vremea facultății,  Luciana, întâlnim mulți prieteni români, care laudă organizarea acestui eveniment, unii vorbesc de “viziune”,  în timp ce degustează produse culinare delicioase, oferite de tarabe cu translator. Întâlnim mulți turiști, italieni, francezi, spanioli, nemți…Luciana mă întreabă dacă mă simt autohtonă sau turistă … Grea întrebare. În orice ipostază aș fi, mă simt bine și nu mă deranjează absolut deloc că “ungurii au ocupat Clujul”!  De vină o fi faptul că m-am născut într-un sat unguresc, în care am trăit 8 ani? Îi povestesc despre Nimigea, despre Pista bàcsi,  care ne ducea cu trăsura la școală și avea un păr,  în curte,  cu pere cu miez roșu,  care mi se păreau magice, despre Mary néni,  care făcea cele mai bune prăjituri, despre Erzsi,  care își justifica toate eșecurile sentimentale cu fraza “bunurile nu au noroc”, despre prietenii mei de joacă, toți maghiari, despre tata care, primar fiind într-un sat unguresc, a învățat maghiara…

Întâlnim o fostă colegă de facultate, unguroaică,  Gyongy, cu care depănăm amintiri, din altă epocă, tot fără vârstă și fără naționalitate. Admirăm,  în complicitate,  câțiva unguri frumoși,  pe care îi vedem în jur,  și ne lansăm în dezbateri…”antropologice”, pe marginea unui studiu publicat acum câțiva ani,  în Italia,  și care arăta că, după o lungă perioadă de dominație, italienii fuseseră detronați de către unguri în clasamentul celor mai buni amanți europeni.  Latin lover-ul era, de fapt, urmaș al lui hunilor!

Mergem să ne recuperăm copiii de la joacă, pe notele unor arii de opere, în maghiară, care răsună de pe scena amenajată în fața Universității Babeș Bolyai. Lumea e tot mai multă și spațiul devine prea strâmt pentru amestecul de popoare, limbi și culturi care au umplut străzile. Ne așezăm la rând să mâncăm un gulaș. Îmi amintesc de niște prieteni italieni,  care lăudau gulașul pe care l-au mâncat,  pentru prima oară,  la Bucarest..sau Budapest…nu-și mai aminteau, confuzia toponimică e încă frecventă, în italiană e diferență de două litere, între care se înghesuie, însă, secole de istorie complicată.

Paraclisul copilăriei mele miroase a tămâie, a iarbă proaspăt cosită și a flori uscate de busuioc. Pe înserat, când urcam spre biserică, se trezea și regina nopții, care împrăștia în aer un parfum îmbătător. Dacă închid ochii și mă gândesc la serile de august,  în satul bunicilor mei, mă copleșesc amintiri învăluite în parfumuri pe care,  în zadar,  le-am tot căutat,  adulmecând prin lumea largă, pentru că ele există doar înlăuntrul meu și prind, din nou, viață,  numai atunci când mă întorc în locurile unde le-am simțit pentru prima oară.

Frunzele de busuioc pe care le rup,  atunci când gătesc,  pentru a da aromă vreunui sos italienesc, nu au, nicidecum, mirosul florilor de busioc pe care le țineam în mâinile mici și umede, împreunate spre rugăciune, atunci când îngenuncheam în fața altarului, împreună cu ceilalți copii, seară de seară, la Paraclisul Maicii Domnului. Nicăieri în lume, iarba cosită nu are parfumul tăios și amar, de iarbă, mir și lumânări, pe care îl avea în curtea bisericii de pe deal. Cât despre regina nopții…trebuie să aștept să vin acasă, ca să mă amețească cu parfumul ei, în nopțile lungi de vară.

Am crezut,  întotdeauna,  că Mintiu,  satul cu câteva sute de suflete, în care îmi petreceam vacanțele, ar putea fi spațiul mioritic despre care vorbea Blaga, un spațiu înalt și indefinit ondulat, cu geografia sa mitologică în care săteanul și-a fixat locuința. Satul fusese ridicat într-o vale, unde ajungeai la capătul unui drum de țară ingust și șerpuit, străjuit de câmpuri de porumb și floarea soarelui, drum care urca mereu, până la Crucea Satului, apoi cobora spre o vale,  care mi se părea mereu însorită, primitoare și caldă,  ca o îmbrățișare. În jur, se întindeau dealuri,  cât vedeai cu ochii, într-o ondulare continuă, precum era și cadența sătenilor, la vorbă și la suflet.

La Mintiu, viața satului, în întregimea ei, avea un sens cosmic, totalitar, iar eu mă simțeam parte din ea. Ritmul vieții era dictat de anotimpuri și urma o ordine care nu devenea,  niciodată, facultativă sau subiectivă. Tot ceea ce se întâmpla era în firea lucrurilor: seceta, trăznetele, moartea…Nu i-am auzit niciodată pe săteni vorbind despre destin, dar i-am auzit,  adesea,  spunând așa i-a fost dat, sau așa i-a fost scris, nu cu resemnare sau cu fatalism, ci, mai degrabă, cu înțelepciune și pace.

La Mintiu, nu se întâmplau lucruri nedeslușite, fiecare avea un sens pe care oamenii îl descifrau cu ușurință, nu din cărți, ci din natură. Toate răspunsurile la marile întrebări se aflau acolo.

Eram copil și totul mi se părea fascinant, uluitor, misterios. Așteptam vara ca să mă pot întoarce în paradisul meu. Așteptam luna august ca să pot merge la Paraclis, cu prietenii de joacă, la biserica de pe deal.

Drumul până la biserică mi se părea lung și urcușul anevoios, iar atunci când intram înăuntru,  eram copleșită de altarul larg și de tavanul înalt spre care ridicam ochii întrebători.  Uneori,  urcam în balconul din fața altarului, pe o scară îngustă și întunecoasă, pentru că eram curioasă să privesc,  de sus, imensitatea bisericii.  Îmi plăcea mirosul de busuioc și tămâie din biserică, îmi plăcea să ascult cântecele bisericești, îmi plăcea să îi privesc pe bătrânii satului făcând mătănii, în timp ce murmurau rugăciuni.

Noi, copiii, ne întorceam de la Paraclis cântând, iar drumul ni se părea nesfârșit. Ne opream, din când în când, iar din grădinile de flori din fața caselor ne amețea parfumul crinilor și al reginei nopții. Satul se umplea de vocile noastre și de singurul cântec pe care îl știam,  pînă la capăt,  și pe care îl cântam, din tot sufletul (și din toți plămânii!): Sfântă Marie, grai îngeresc/ Inima-mi ție,  cu drag ți-o jertfesc./ Întoarce-ți, o, Mamă, când stăm în nevoi, /Ochii tăi blânzi, cu milă spre noi. 

Sigur că,  rostite de niște copii de 9 ani, care se întorceau de la biserică, ținându-se de mână, la căderea serii, cuvintele asteau aveau o forță unică, iar atmosfera se încărca de o religiozitate simplă, primordială.

În 15 august, pe înserat, ne adunam cu toții la intrarea în sat, unde așteptam să se întoarcă pelegrinii de la mănăstirea Nicula. Plecau cu o zi înainte, pe jos, vreo 5 km, până la gară, apoi,  cu trenul,  până la Gherla, și din nou,  7 km, până la mănăstire, batuti pe jos, la pas. Ajungeau seara târziu și își petreceau noaptea sub cerul înstelat, împreună cu alți mii de pelerini, șoptind rugăciuni și murmurând cântece. Bunica nu m-a dus niciodată cu ea în pelerinaj la Nicula, pentru că eram prea mică. Sora mea, însă, a fost o singură dată, avea vreo 12. Își amintește urcușul anevoios până sus, mulțimea de oameni întinsă pe iarbă, învelită în pături, care se ruga,  înălțând, adesea,  ochii spre cer. Unii se rugau și plângeau. Își mai amintește că cerul era atât de aproape și atât de plin de stele,  încât avea senzația că îl putea atinge cu mâna. Și turta dulce colorată pe care i-o cumpăra bunica, de la tarabele din sat, avea tot formă de stele. Probabil rămăsese de la Crăciun…

Eu îmi amintesc perfect cum îi așteptam,  nerăbdătoare,  să se întoarcă de la Nicula: mai întâi,  auzeam șuieratul trenului în depărtare, apoi, un cor nedeslușit,  care se apropia tot mai mult…“O, Măicuță Sfântă, te rugăm fierbinte să ne-asculți de-a pururi marea rugăminte…”. Glasuri de femei răzbăteau tânguit din depărtare, vocile se întrerupeau la fiecare capăt de vers, până când refrenul răsuna în toată valea. Drumul de întoarcere era unduit,  cu urcușuri și coborâșuri, pe care sătenii le numeau moini. Când ajungeau pe ultima dintre ele, deslușeam zeci de umbre cernite de femei și copii, care se țineau de braț, ca într-un fel de lanț uman impresionant. Pe măsură ce se apropiau, auzeam tot mai limpede: “Nu lăsa,  Măicuță,  să perim pe cale, că noi suntem fiii lacrimilor tale…”

Urma o îmbrățișare,  care avea parfum de turtă dulce în formă de stea.