Italians do it better! Italienii o fac mai bine!

Când Madonna a apărut, într-un videoclip din 1986 (Papa Don’t Preach), cu un tricou pe care erau scrise aceste cuvinte, mulți au apreciat gestul artistei ca un imn închinat farmecului mediteranean, irezistibil,  al bărbatului italian și al arhetipului său, cunoscut ca latin lover.

Tricoul Madonnei a făcut înconjurul lumii,  iar faima italienilor, ca fiind cei mai mari seducători din toate timpurile, a primit un fel de “certificat de calitate” din partea unei femei, de ale cărei competențe în domeniu nu se îndoia nimeni. Au urmat campanii publicitare, colecții de modă, expoziții fotografice, albume de muzică, filme,  toate construite în jurul aceluiași model masculin, fermecător, amabil, tandru și pasional. Au avut loc dezbateri aprinse, în care sociologi,  psihologi, istorici, critici literari si sexologi au încercat să explice, cu argumente științifice, antropologice sau psihologice,   dacă și de ce italienii “știu să iubească mai bine decât ceilalți”.

O faimoasă sexoloagă suedeză, Milena Ivarsson, ajunsese să recomande pacientelor depresive o terapie alternativă împotriva tristeții, și anume, să petreacă două săptămâni în Italia. Era convinsă că “papagalii” italieni, cum îi numea, sunt în stare să facă minuni, cu arta lor inegalabilă de a cuceri și a seduce, prin ironie, oratorie amoroasă, complicitate și simț al umorului, dar și prin talentul lor de a deveni simpatici,  chiar și atunci când pot părea ridicoli.

După ce,  în Suedia,  apăruse studiul prin care se recomanda așa-numita latin lover therapy, stațiunile maritime din Italia au fost,  realmente,  luate cu asalt de către turistele străine, mai ales cele nordice. Nu am întâlnit încă un italian,  care să nu aibă în paginile sale de memorii nescrise o figură nordică, blondă cu ochi albaștri, cu nume imposibil de pronunțat, dar greu de uitat, căreia să nu-i fi recitat versuri de iubire, pe vreo plajă, la apus de soare și cu care să nu fi numărat stelele căzătoare, în noaptea Sfântului Lorenzo.

În anii ’90,  circula și un banc, pe care italienii îl spuneau cu un soi de orgoliu național. Ce fac italienii seara, când e momentul să facă dragoste? Bărbatul e în pat și femeia e încă în bucătărie. Ce face un suedez, la aceeași oră? Bărbatul e în pat. Și femeia e în pat…cu un italian.  

Dincolo de aspectul, aparent,  frivol al problemei, subiectul e cât se poate de serios, altfel nu s-ar fi publicat mii de pagini despre arta seducției, despre modelul arhetipal al eternului latin lover, despre marii cuceritori care au scris istoria (nu doar erotică) a Italiei.

La început a fost…Iulius Cezar, recunoscut ca fiind primul latin lover din istorie, emblema adevăratului roman, învingător nu doar în războaie, ci și în intimitatea patului imperial. Are prea puțină importanță că era numit soția tuturor bărbaților și soțul tuturor femeilor, pentru gusturile sale,  să le numim “eclectice”,  în materie, pentru că în Roma antică acest lucru nu scandaliza pe nimeni. Viciile arhicunoscute ale celui care a creat Imperiul Roman nu au dăunat deloc imaginii sale. Lista femeilor și a bărbaților pe care i-a cucerit e la fel de lungă ca cea a provinciilor supuse.

Fără îndoială, Giacomo Casanova s-a inspirat din viața erotică tumultuoasă a lui Iulius Cezar. Aventurierul venețian a rămas, împreună cu Don Juan,  simbolul suprem și niciodată egalat al seducătorului prin definiție, cu diferența că italianul Casanova nu era un colecționar de amoruri, cinic și insensibil, ci un scriitor, poet, alchimist, filozof, agent secret, cu alte cuvinte un mister. A avut 122 de femei de care s-a îndrăgostit,  cu adevărat, așa cum reiese din cartea lui de memorii. Adora să vorbească ore în șir cu amantele sale, cuvintele erau atât de importante în procesul de seducție încât,  se spune,  că nu se putea îndrăgosti de cele care nu vorbeau aceeași limbă cu el.  Era un orator fantastic, avea o cultură impresionantă,  dar,  mai ales,  avea curaj să discute despre filosofie, cu Voltaire, despre muzică, cu Mozart, despre politică cu miniștri si regi, despre magie, cu Cagliostro și despre iubire… cu nobilele cucerite de spiritul său irezistibil.

Câțiva ani mai târziu, e rândul lui Niccolò Paganini să asume rolul de latin lover, în ciuda urâțeniei sale proverbiale. Atunci când îl ascultau cântând la vioară femeile îi cădeau la picioare,  erau subjugate de talentul lui artistic,  dar și de alte talente, ascunse și intime, despre care se vorbea mult la vremea respectivă. Printre “victimele” celebre ale lui Paganini se numărau și surorile împăratului Napoleon Bonaparte, Elisa și Paolina, dar și multe alte femei, unele minore, din cauza cărora a riscat de mai multe ori să ajungă la închisoare.

Poate că nu s-ar fi vorbit despre toți acești seducători de minți și trupuri, dacă nu ar fi existat un actor și balerin italian, numit Rudolph Valentino, care, în 1921, odată cu apariția sa în filmul Șeicul, devenea idolul tuturor femeilor, primul sex symbol din istoria cinematografiei, primul Latin Lover. Moartea lui Rudolpf Valentino, la numai 31 de ani,  a provocat prima isterie colectivă a sutelor de mii de fani din lumea întreagă. În momentul în care a fost anunțată moartea artistului, două admiratoare au încercat să se sinucidă în fața clinicii în care fusese inernat. Concomitent, o tânără actriță engleză,  cu care Valentino avusese o aventură,  s-a otrăvit, la Londra,  ținând în mână o fotografie a sa, iar un angajat de la Ambassador Hotel,  din New York,  unde actorul era client fidel, a fost găsit mort, într-o cameră din hotel, pe un pat plin de poze ale idolului său.  Într-o singură zi, în California, s-au sinucis 12 femei.

Au trecut aproape 90 de ani, dar de pe mormântul din Memorial Park Cemetery nu lipsesc niciodată trandafirii roșii. Mitul seducătorului rezistă timpului, dar și calomniatorilor, care au încercat, de-a lungul anilor, să detroneze idolul femeilor, sugerând ambiguitatea sa sexuală.

Nimeni nu putea să interpreteze mai bine decât Marcello Mastroianni (seducătorul meu preferat!), pe marile ecrane, primul latin lover din cinematografia internațională. În 1966, Mastroianni apărea în comedia muzicală Ciao Rudy, dedicată marelui actor italo-american. A fost supranumit, încă de la debut, noul Rudolph Valentino, dar a încercat să lupte, toată viața,  împotriva propriei imagini de sex symbol, interpretând, în filmele lui Fellini, misterul frumuseții masculine, în toate nuanțele ei. A fost, pe rând, nevrotic, homosexual, burlac adorat de femei, impotent, cinic, fragil,  a fost, mai ales, intelectualul nehotărât, măcinat de întrebări fără răspuns, chinuit de obsesii şi fantasme. A fost căsătorit o singură dată, dar a iubit și a fost iubit de unele dintre cele mai frumoase femei ale vremii, cum ar fi Catherine Deneuve sau Faye Dunaway. Era de o frumusețe irezistibilă și, deopotrivă, era un bărbat discret, elegant, amabil, ironic și autoironic, niciodată vulgar sau ostentativ,  de un farmec rămas fără egal, chiar și după atâția ani.

Ura orice formă de vulgaritate și, tocmai de accea, cu siguranță,  nu i-a plăcut tricoul Madonnei pe care scria Italians do it better și care se dorea un imn închinat bărbatului meridional, definit, în mod stereotipal, prin pasiunea neobosită pentru femei.

Un stereotip justificat, însă, din punct de vedere antropologic,  de 2000 de ani de istorie.

Uneori istoria are nevoie de decenii sau chiar de secole pentru a scrie o pagină, pentru ca,  mai apoi,  să fie obligată să o rescrie; memoria colectivă a unui popor are nevoie de tot atâta timp pentru a-i discerne pe cei buni de cei răi și,  uneori,  se întâmplă ca cei buni să devină răi sau viceversa, în vreme ce memoria individuală e concretă, eficientă și imediată. Memoria colectivă e suma memoriilor individuale, atât de diverse, subiective și constrastante, mai ales atunci când e vorba despre un moment crucial din istoria unei țări, cum a fost cel al eliberării Italiei de sub ocupația nazistă, în 25 aprilie 1945.

Înainte ca aliații să elibereze Italia (de observat că au ajuns mai repede rușii “eliberatori”, în România, în 1944, decât americanii, în Italia), înainte ca americanii să intre triumfători în Roma, Milano sau Torino, cu tancurile lor Sherman, au existat zeci de mii de tineri înrolați în Corpul de Voluntari pentru libertate, numiți partizani, care au luptat împotriva ocupației naziste și împotriva altor zeci de mii de tineri, înrolați, de cealaltă parte a baricadei,  în Brigăzile Negre fasciste, comandate de Benito Mussolini. În 1943, Mussolini a fondat, în nordul Italiei, Republica fascistă de Salò în vreme ce în sud, guvernul Badoglio colabora cu aliații englezi și americani. Între 8 septembrie 1943 și începutul lunii mai, 1945, Italia a fost sfâșiată de ceea ce mulți istorici au considerat un “sângeros război civil”, iar alții o adevărată revoluție morală, etică și politică: mișcarea de rezistență.

În 25 aprilie 1945, Comitetul Executiv de Eliberare Națională din Italia de Nord a proclamat oficial insurgența, prin intermediul unui comunicat radio,  în care se anunța preluarea tuturor puterilor de către comitet și se ordona partizanilor să atace sediile naziștilor și să-i oblige să se predea. 25 aprilie a fost ziua de eliberare a orașelor Milano și Torino. Până la 1 mai, în mai puțin de o săptămână, au fost eliberate principalele orașe din jumătatea de nord a Italiei: Bologna,  Genova și Veneția. Eliberarea a pus,  astfel,  capăt dictaturii fasciste (care a durat 20 de ani) și războiului.

Italia datorează propria libertate eroilor săi partizani, pentru că doar prin luptă poate fi cucerită libertatea, spunea primul-ministru englez, Winston Churchill. A fost nevoie de 70 de ani pentru ca rolul fundamental pe care l-au avut partizanii italieni să fie recunoscut oficial, în propria patrie. Adunarea solemnă a Camerelor Unite, organizată pentru a marca Ziua Eliberării (Festa della Liberazione), a avut loc, în acest an, pentru prima oară,  în prezența ultimilor partizani ai Italiei, întâmpinați cu mari onoruri de către președintele țării,  de către președinții celor două camere și de către miniștrii guvernului Renzi.  

Nu sunteți oaspeți, ci gazde, le-a spus președinta Camerei Deputaților, Laura Boldrini, iar președintele Italiei, Sergio Mattarella, a declarat, în discursul său, că 25 aprilie e patrimoniul întregii țări.  A fost nevoie de 70 de ani pentru ca, în Parlamentul italian,  cei mai importanți reprezentanți ai statului să intoneze imnul rezistenței, Bella Ciao, împreună cu cei care au făcut adevărata rezistență. Minute în șir s-a cântat și s-a aplaudat, cei prezenți s-au emoționat, până la lacrimi, partizanii au rememorat momente importante din lupta armată, fiecare cu amintirile sale,  multă vreme, clandestine, și cu morții săi, adesea, blamați.

Nu au lipsit nici acum polemicile, partidele de dreapta au refuzat să participe la adunarea solemnă, unii dintre ei preferând să comemoreze, în mod provocator,  victimele partizanilor, aflate de cealaltă parte a baricadei.  Alții au ținut să observe, ca o cinică ironie a sorții, că partizanii erau așezați în băncile Senatului, pe locurile în care, acum 70 de ani, erau așezați fasciștii și de unde Mussolini a rostit primul său discurs către patrie.

Timp de 20 de ani, Italia a fost condusă de guverne de dreapta,  din care a făcut parte și nepoata lui Mussolini, Alessandra Mussolini, în prezent europarlamentar.  În multe ocazii, a declarat că e mândră de numele ei, de educația ei politică și de ideologia fascistă, “ereditară”. Mulți ani , 25 aprilie, Ziua eliberării, chiar dacă a fost declarată zi națională,  încă din 1946, nu a fost sărbătorită în mod oficial, solemn, pentru că reprezentanții statului considerau, la acea vreme,  că nu era nimic de sărbătorit. Alessandra Mussolini a amintit, în repetate rânduri, că bunicul său, Benito Mussolini, a fost executat, în mod barbar, tocmai de către partizani, în 28 aprilie 1945.

Despre episodul execuției lui Mussolini, a amantei sale, Clara Petacci,  și a altor lideri fasciști s-au scris mii de pagini și s-au făcut sute de anchete internaționale. În spiritul conclierii naționale, care îl caracterizează, noul președinte al Italiei, Sergio Matarella,  a admis, în discursul său din parlament, că uciderea lui Mussolini și a apropiaților săi, expunerea lor, cu corpurile atârnate cu capul în jos și profanate,  în piața Loretto din Milano, a fost un “act barbar și dizuman” și că,  de ambele părți ale baricadei,  s-au comis acte de violență nejustificată.  Există o diferență esențială între episoadele disparate în care unii partizani s-au îndepărtat de ideile mișcării de rezistență, mânați de dorința de răzbunare personală, și ideologia totalitară, rasistă, genocidă a nazifascismului, a adăugat Matarella. Apoi,  s-a alăturat partizanilor și a cântat, împreună cu ei,  Bella Ciao, cel mai controversat cântec din istoria modernă a Italiei.

În timp ce,  în lumea întreagă, Bella ciao,  devenea imnul internațional al libertății, al rezistenței împotriva oricărei forme de dicatură, de opresiune, de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, în Italia era interzis în ocazii oficiale. În 2011,  spre exemplu, ar fi trebuit să se cânte pe scena Festivalului de la Sanremo, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la unitatea Italiei. În urma protestelor vehemente din partea clasei politice de dreapta, aflate la putere, imnul partizanilor nu s-a mai cântat pe scena festivalului. În 2002, premierul Berlusconi decidea ca trei jurnaliști de la televiziunea națională, RAI, considerați incomozi, să fie dați afară, pe motive evident politice. Câteva zile mai târziu, unul dintre ei, Michele Santoro, își începea ultima emisiune intonând Bella Ciao și declanșând un adevărat scandal mediatic. Cântecul devenise, astfel, imnul rezistenței împotriva regimului lui Berlusconi și identificat cu ideologia de stânga, a partidelor aflate în opoziție.

Chiar dacă noul președinte al Italiei invocă reconcilierea națională, reacțiile liderilor politici de dreapta în această zi de 25 aprilie 2015 demonstrează că e aproape o utopie. Unii au declarat că această zi ar fi trebuit sărbătorită citind două scrisori: una, a unui tânăr condamnat la moarte de către fasciști, cealaltă, a unui tânăr condamnat la moarte de către mișcarea de rezistență. Un fost ministru în guvernul Berlusconi a declarat, polemic, că va participa la manifestările dedicate acestei zile, doar atunci când președintele Matarella va depune o coroană de flori în Piața Loretto, din Milano, locul în care a fost expus public cadavrul lui Mussolini, după execuție. 

Au trecut 70 de ani de la sfârșitul dictaturii fasciste, în Italia,  s-au scris și rescris sute de pagini de istorie, însă 25 aprilie, continuă să dividă, în loc să unească, deși,  în Parlament,  a răsunat, pentru prima oară, imnul rezistenței, Bella Ciao. În aceleași zile, Alessandra Mussolini lansa campania candidaților din partidul Forza Italia pentru alegerile regionale. Un simplu exercițiu democratic…

Astăzi nu ar fi trebuit să ies din casă,  ar fi trebuit să mă feresc de influxurile negative ale persoanelor, care mi-ar putea aduce ghinion și ar putea provoca întâmplări nefaste în viața mea, de pisicile negre care îmi trec prin față,  de umbrelele deschise în casă, de scările pe sub care nu ar trebui să merg, de sarea vărsată pe masă.

Ar fi trebuit să mă înarmez cu amulete eficiente, cum ar fi un corn roșu, din coral, despre care istoricii afirmă că era purtată încă din vremea romanilor, și că ar implica un simbolism falic, ca expresie a fertilității menite să învingă orice primejdii. Pentru italieni, combinația zilei de vineri cu numărul 17 reprezintă chintesența nenorocului și a întâmplărilor nefaste.

Avioanele companiei Alitalia nu au rândul cu numărul 17, iar hotelurile nu au camerele cu același număr. În Italia, autostrada A17, care leagă Roma de Fiumicino, e indicată pe inscripțiile stradale doar cu litera A, ca și cum simpla vedere a numărului 17 ar putea influența starea de spirit a șoferilor.

La Napoli,  există o carte specială de vise,  numită Smorfia, care conține 90 de numere, de jucat la Loto, fiecare vis fiind deslușit de către adevărați maeștri ai oniricului magic și identificat cu un număr.  17 , spre exemplu, reprezintă disgrazia, nenorocirea. Iar dacă o zi de 17 cade într-o vineri, e semn rău și e tratat ca atare: nu se fixează întâlniri și nu se iau decizii importante în această zi, nu se stă la o masă sau într-o încăpere cu 17 persoane, nu se urcă 17 trepte, nu se mănâncă dintr-o farfurie în care sunt 17 bucăți de pâine, spre exemplu.  La Napoli,  nu o să întâlniți nicio mireasă într-o zi de vineri, 17  și niciun student care să se prezinte la un examen în această zi. Chiar dacă e greu de imaginat că vreun profesor napoletan programează examene într-o astfel de zi.

Știu că sunteți tentați să judecați cu superioritate și cu aroganță intelectuală astfel de manifestări populare,  care țin de superstiții și prejudecăți, pentru că am făcut-o și eu. Trebuie să știți, însă,  că există un termen grec care explică, din punct de vedere psihologic, teama de numărul 17. Se numește eptacaidecafobie și are origini care se pierd în timp. În Grecia antică, numărul 17 era detestat de către urmașii lui Pitagora, pentru că era situat între numerele 16 și 18, considerate perfecte. În Vechiul Testament, apare scris că Potopul a început în ziua 17 a celei de-a doua luni. Pe mormintele din Roma antică,  exista inscripția VIXI (care însemna am trăit, am murit). În Evul Mediu, din cauza analfabetismului, inscripția a fost confundată cu numărul roman XVII și i s-au atribuit valențe negative. Asocierea numărului 17 cu o zi de vineri e considerată încărcată de nefericire,  pentru că amintește ziua în care a fost răstignit Isus.

“Experții” în superstiții susțin că, într-o zi de vineri,  ar fi avut loc mai multe evenimente cruciale pentru umanitate, menționate în Biblie: Diavolul ar fi ispitit-o pe Eva, în paradis, într-o zi de vineri, iar Templul lui Solomon ar fi fost distrus tot vinerea. Mai mult, se pare că în Roma Antică execuțiile capitale aveau loc…vinerea!

Pentru a combate astfel de superstiții, în fiecare an,  într-o zi de vineri, 17, la ora 17.17 se sărbătorește Ziua de luptă împotriva superstițiilor, organizată de către Comitetul Italian de Control al Afirmațiilor Paranormale (da, există, încă din anul 1989,  un astfel de comitet!). Manifestările organizate sunt o adevărată sfidare a ghinionului,   cu probe prin care participanții vor să demonstreze că nu există nici un motiv să ne temem de ziua de vineri, 17.  Cei mai curajoși vin îmbrăcați în mov (culoare interzisă în teatru, pentru că aduce ghinion), sparg oglinzi, varsă sare pe jos cu o mână și deschid o umbrelă cu cealaltă sau trec pe sub o scară deschisă. Unii își dăruiesc altora o broșă, pentru care spun doar “mulțumesc”,  fără să facă acel gest ritualic indispensabil pentru superstițioși: la Napoli, cei care primesc o broșă în dar,  trebuie să înțepe cu ea degetul celui care le-a dăruit-o, pentru a se asigura că, în acest fel, darul nu îi va despărți.

Potrivit ultimului sondaj realizat de Barometrul Comisiei Europene, având ca temă știința și cercetarea, italienii sunt printre cei mai superstițioși europeni, fiind depășiți doar de către letoni și cehi. 58 % dintre italieni au admis faptul că sunt atrași de idei iraționale și superstiții, în condițiile în care media europeană este de 40%.

Unul dintre cei mai mari scriitori napoletani, Eduardo de Filippo, obișnuia să spună că a fi superstițioși ține de ignoranță, dar,  a nu fi,  aduce ghinion. Marele filozof, istoric și critic literar Benedetto Croce spunea adesea prietenilor, atunci când vorbea despre superstiții:  nu cred, dar sunt precaut. 

Nici eu nu cred, dar azi-dimineață, când telefonul m-a avertizat că e vineri, 17, m-am gândit că, poate, ar trebui să-mi organizez ziua în funcție de acest “detaliu”  numeric, apoi mi-am spus că sunt în România, nu la Napoli,  și că superstițiile sunt legate de locurile care le-au generat, iar ghinionul ține cont de coordonatele geografice sau cultural-populare. Dacă ar fi fost vineri, 13, poate că ar fi trebuit să fiu atentă la pisica neagră de la bloc,  care îmi iese mereu în cale.

Întoarcerile sunt,  întotdeauna, copleșitoare,  dacă plecarea nu a fost o fugă eliberatoare. Când fugi,  nu ai voie să te uiți în urmă sau să te întorci din drum,  te desprinzi de locuri, oameni și amintiri pentru că știi că te vor stânjeni, te vor împovăra și tocmai instinctul de auto-conservare îți dictează să te””, într-un alt loc, o altă limbă, lângă oameni de care nu te vor lega amintiri covârșitoare.  Atunci când îți dai seama că totul a fost, de fapt, o iluzie, că fuga nu a fost, nicidecum, eliberatoare, nu-ți rămâne decât să-ți dorești, la fel ca marele George Emil Palade,  ca,  după moarte, cenușa să-ți fie împrăștiată, în patru zări, în Munții Carpați, de pe Vârful cu Dor…

Când pleci cu gândul obsedant că, mai devreme sau mai târziu, te vei întoarce,  că e o plecare provizorie, pentru că cei dragi au rămas, te adaptezi doar tehnic, birocratic, ai acte în regulă, care îți dau confort și siguranță, dar nu te pot apăra de dorul care te macină. Îți creezi o insulă,  în care să te simți protejat, pe care o umpli până la refuz de tot ceea ce te ține legat de țara ta, ca un cordon ombilical invizibil: de la cărți, icoane, fețe de masă brodate, fotografii de familie, la cămara plină de toate aromele care îți îndulcesc dorurile. Se știe că dragostea și dorul de casă trec, în mod inevitabil, prin stomac. De sărbătoarea națională te îmbraci în tricolor, plângi pe acorduri populare și îți iei antidotul culinar al dorului: sarmale, mititei și bere. Vrei cu orice preț să te simți mândru că ești român, nu în țara ta, ci dincolo,  și nu în micul tău univers, deloc mărunt, ci în mijlocul celor care te judecă uneori tocmai pentru că ești român. Nu e atât de greu să fii român printre străini, ci să rămâi român, să nu cazi tentației de a deveni tu însuți aspru judecător, să critici România, în care visezi să te întorci. E o stare a paradoxurilor și a sentimentelor contradictorii, pentru că oscilezi permanent între integrare socială și auto-izolare afectivă. Știi că, în cele din urmă,  te vei întoarce în România, în casa pe care ți-ai înălțat-o,  făcând sacrificii pe care doar tu le cunoști, și vei continua să trăiești,  spunându-ți că toți ani aceștia au fost o paranteză sau un șir de paranteze, indispensabile, dar închise, poate,  definitiv. 

Se întâmplă să pleci, pur și simplu, nu să fugi și nici să pleci convins că te vei întoarce, vezi plecarea ca pe o aventură existențială, care te formează și te completează. Pleci în căutarea unei iubiri, a unui loc de îndrăgit, a unui poet de descifrat, a unei lumi căreia să-i aparții, fără să te negi, să te anulezi, să te abandonezi. O lume pe care să o decoperi pe măsură ce te descoperi. Devii, treptat, bilingv, visezi în două limbi, citești în două limbi, iubești și urăști în două limbi. Începi să înțelegi că integrarea este echivalentă cu capacitatea de adaptare la o altă realitate culturală, socială sau afectivă,  dar și că cetățenia îți dă sentimentul de apartenență la o țară, dar nu la o patrie. Patria ta rămâne limba română, și simți că anumite lucruri le poți spune doar în limba ta, că iubirea e sinonimă cu amore, cu love sau cu lieben doar la nivel lingvistic, dar că le despart o mulțime de nuanțe și emoții, că îl preferi pe Nichita Stănescu nerăstălmăcit, așa cum nerăstălmăcit ți-e sufletul, atunci când te întorci în locurile în care ai trăit,  până când ți s-a părut că nu te mai cuprindeau. 

Se întâmplă ca, atunci când te aștepți mai puțin, citind scrisori vechi, să dai peste tine, cea de odinioară, tăinuită în vreun colț al sufletului,  și să te întrebi, contrariată, care ești tu, cea adevărată, cea în care te recunoști, limpede, fără umbre, fără dedublări, fără imagini nedeslușite? Mai există, oare? Regăsești frânturi în cărțile pe care le-ai citit, de mult, și pe care le recitești de parcă ai încerca să te “răsfoiești” pe tine, întorcând,  nerăbdătoare, paginile;  în scrisorile pe care le-ai scris sau le-ai primit, în locurile de unde ai plecat și unde te-ai întors, în oamenii în care ai lăsat o parte din tine, atunci când credeai că cea mai sublimă formă de risipă e iubirea.  

Pentru toate acestea,  întoarcerile devin, uneori,  copleșitoare,  iar plecările,  eliberatoare.