Paștele la Napoli e un amestec fascinant de sacru și profan, de ritualuri religioase,  respectate cu sfințenie, de unii și adaptate, în mod original și personal, de către alții, de obiceiuri păgâne, care își au originea în cultura arhaică și populară a napoletanilor. Tocmai această continuă contaminare între sacru și profan dă profunzime sufletului partenopeo (Partenope era numele orașului în antichitate).

La Napoli, orașul cu 500 de biserici, considerate un adevărat patrimoniu artistic și spiritual, format de-a lungul a 17 secole, s-a născut unul dintre cele mai vechi și impresionante ritualuri religioase din sudul Italiei. Este vorba despre ceea ce napoletanii numesc il giro dei sepolcri (vizita mormintelor), sau il giro delle sette chiese(vizita a șapte biserici), care are loc în Joia Mare. Tradiția cere ca,  în această zi, oamenii să intre în 7 biserici, unde să rostească trei rugăciuni,  Tatăl Nostru, Ave Maria și Gloria. E un pelerinaj impresionant, mai ales la bisericile din centrul vechi al orașului,  de dimineață până seara târziu, la care poți întâlni trei generații ale unei familii. Cei în vârstă, care nu reușesc să străbată orașul, în căutarea a șapte biserici, dar și cei grăbiți, au adaptat, în mod personal,  acest ritual și aleg să intre,  de șapte ori,  în aceeași biserică.

Pelerinajul religios are, la Napoli,  și varianta sa profană, numită struscio (de la foșnetul pe care îl face o rochie lungă atunci când atinge pe jos),  care datează din secolul al 17-lea, din timpul dominației spaniole. Cum în săptămâna mare circulația trăsurilor era interzisă în centru, de către rege, plimbarea se făcea pe jos, iar scopul ei era de a etala, cu decență, rochiile cele mai rafinate, dar și de a cumpăra hainele noi de Paște, pe care le impunea tradiția.  Astăzi tradiția e desacralizată și, chiar dacă străzile pe care se înghesuie napoletanii sunt aceleași, nu se mai poate auzi acel foșnet al rochiilor din tafta, căruia poeții vremii i-au dedicat adevărate ode.

O plimbare în Joia Mare, prin centrul vechi al orașului, în zona numită Spaccanapoli ( o linie invizibilă care taie în două orașul) e o adevărată incursiune în paradisul parfumurilor și aromelor,  care plutesc în aer, oferind, în modul cel mai elocvent cu putință,  o descriere sugestivă a meniului de Paște. După cele 40 de zile de post (mult mai ușor decât cel ortodox), în Joia Mare tradiția impune să se gătească pește, și anume, zuppa di cozze, supă de midii, un clasic al artei culinare napoletane. Din așa numiții bassi, sau o vasci, cum numesc napoletanii locuințele joase și strâmte, cu cel mult două încăperi,  care dau la stradă, se poate simți parfumul inconfundabil, dulce și aromat, al grâului fiert în lapte, ingredientul principal al pastierei napoletane, nelipsită pe masa de Paște. Nu e o simplă prăjitură, pentru napoletani ea reprezintă legătura profundă și complexă cu partea arhaică și antică a culturii lor.

Dacă veți întreba un napoletan despre originile ei, vă va spune că e creația zeilor și vă va povesti câteva legende încântătoare. Spre exemplu, una e legată de sirena Partenope, care, fascinată de frumusețea Golfului din Napoli, a hotărât să rămână în aceste locuri și să-i încânte cu vocea pe cei de aici. Aceștia, pentru a-i mulțumi, îi duc 7 daruri: făină, ricotta, ouă, zahăr, flori de portocal, arome și grâu. Unii susțin că a fost tocmai sirena Partenope cea care a amestecat toate acestea și a creat pastiera. Alții vă vor povesti o altă legendă, legată de călugărițele din mănăstirea San Gregorio, care pregăteau această prăjitură pentru a sărbători învierea lui Isus. Una dintre ele a vrut să perfecționeze rețeta și a adăugat parfumul florilor de portocal. În fine, vă vor spune și că “regina care nu surâdea niciodată”, Maria Teresa de Austria, gustând această prăjitură,  a surâs, în sfârșit.

Sunt sigură că, după ce veți gusta pastiera napoletană, veți crede că, într-adevăr, e o creație a zeilor.

În plimbarea noastră, din Joia Mare,  prin centrul vechi al orașului, trecem cu ușurință de la parfumul dulce al pastierei, aromat de florile de portocal,  la cel sărat și intens, de brânză și ou fiert,  cu care se pregătește casatiello, regele torturilor sărate, rustici,  cum îi numesc napoletanii, tipici pentru tradiția lor culinară. Originile sale sunt în antichitate, în perioada în care Napoli a fost fondată de greci și cucerită, apoi, de către romani. Inițial, era pregătită în timpul sărbătorilor păgâne de primăvară, organizate în onoarea zeiței Demetra,  pentru ca,  apoi,  să devină unul dintre simbolurilor Paștelor creștine, cu forma sa circulară, care amintește coroana de spine a lui Isus.

Prepararea acestei pâini cu brânză (numele vine de la latinul caseus, care înseamnă brânză), necesită timp și răbdare, dar vă garantez că digerarea lui e și mai anevoioasă. E suficient să vă spun că, în napoletană, există expresia si proprio ‘nu casatiello (ești chiar un casatiello), care se referă la o persoană apăsătoare, greoaie. O simplă enumerare a ingredientelor e suficientă pentru a explica existența acestei expresii: făină, brânză de multe feluri, untură, jumări, salam napoletan, piper și ouă, care se așază,  crude și cu coajă, în interiorul aluatului și fierb în cuptor. Deasupra se face o cruce din aluat. Știu că pare un adevărat “atentat la sănătatea publică”, dar gustul său este unic, iar un Paște la Napoli fără casatiello e de neconceput. E regele sărat al mesei de Paște, în vreme ce pastiera e regina cea dulce.

Italienii au o zicală, Natale con i tuoi, Pasqua con chi vuoi (Crăciunul cu ai tăi, Paștele cu cine vrei), dar ea nu e valabilă și la Napoli, unde Paștele se petrece obligatoriu în familie, iar atunci când spun familie, mă refer la cel puțin 15 persoane așezate în jurul mesei. Niciodată 13, număr care amintește, în mod fatidic, de Ultima cină a lui Isus.  Napoletanii cred că al treisprezecelea de la masă va muri curând, de aceea evită cu orice preț să aibă 13 invitați. Dacă, totuși, se întâmplă, fie nefericitul oaspete se așază singur, la o altă masă,  fie e invitată, în ultimul moment, încă o persoană.

Prânzul de Paște e un adevărat maraton culinar pentru care ai nevoie de antrenament prealabil. O spun din proprie experiență, amintindu-mi primele mele sărbători de Paște petrecute la Napoli și mai ales prima felie de casatiello pe care am mâncat-o.

Lunedì in Albis ( Lunea Îngerului) sau Pasquetta (Paștele mic) este ultima zi de sărbătoare pentru italieni. Este ziua în care se comemorează , așa cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea , “întâlnirea mesagerului ceresc cu femeile grăbite să ajungă la mormântul lui Cristos “.

La Napoli tradiția impune, din nou,  prânzul în familie și apoi plimbare eliberatoare și benefică pe marginea mării, tot cu familia. Spectacolul e magnific iar, după răsfățul culinar, e rândul privirii să se răsfețe cu imaginea ireal de frumoasă a golfului, a mării cu insulele ei încântătoare: Capri, Ischia, Procida, a Vezuviului impunător și, în mod paradoxal,  protector. În astfel de clipe, simți că orice cuvânt e de prisos, așadar,  nu-ți rămâne altceva decât să spui Buona Pasqua, tuturor celor pe care îi întâlnești în această zi a Îngerului.

Badantele sunt femei triste și tăcute, nu surâd aproape niciodată, nu vorbesc cu voce tare pe stradă, merg cu capul aplecat și cu spatele îndoit, ca și cum s-ar simți invizibile, sunt o prezență discretă și mută, sunt îngerii păzitori de care se sprijină bătrânii neputincioși. Uneori,  îi vezi cum se agață cu disperare de brațul lor, în mersul greoi și împiedicat prin viață. Pentru unii, badanta e o prezență, pentru alții, doar o umbră. În zilele cu soare,  văd trecând pe strada mea, după prânz,  o tânără poloneză, care împinge un cărucior pentru invalizi, cu o bătrână,  atât de slabă și de măruntă, încât se pierde în cărucior. Badanta vorbește mult la telefon, în poloneză, are o voce caldă și blândă, iar bătrâna are un surâs încremenit pe chipul uscat, cred că vocea tinerei îi alungă singurătățile, chiar dacă sunt sigură că nu înțelege nimic. Sunt rujate amândouă roșu aprins, sunt îmbrăcate frumos și îngrijit. E momentul în care ies în lume și fiecare e fericită, în felul ei. O văd pe tânăra badantă de câțiva ani buni prin zonă, după o vreme, bătrâna din cărucior e alta, dar ea continuă să împingă un cărucior, într-un fel de carusel cinic al vieții, fără cale de întoarcere. 

Badantele sunt indispensabile dar, în mod paradoxal, adesea, indeziderabile. Multe trăiesc umilințe greu de imaginat, care le macină, de parcă nu ar fi de ajuns lipsa dureroasă a celor dragi, care le mistuie și le condamnă la dor incurabil.

Joia după-amiază și duminica le întâlnești în parcurile din oraș, sunt orele lor libere, sau mai exact, de libertate, se așază pe bănci, în grupuri etnice, româncele, ucrainencele, polonezele, moldovencele. Se întâlnesc și plâng în limba lor, râd în limba lor, înjură în limba lor. Sunt singurele momente în care le poți vedea răzând și plângând deodată. Stau ore în șir și povestesc, se regenerează, își dau forță una alteia, simt că există pentru cineva. O poveste, o îmbrățișare, un ciao spus cu nodul în gât și fiecare se întoarce la viata ei întreruptă.

La început, când ieșeam după-masa cu prietena mea, româncă și ea,  evitam parcurile badantelor, iar, dacă treceam, totuși, pe acolo, evitam să vorbim românește,  pentru că nu voiam să fim confundate cu ele. Eram nedrepte și arogante, dar nu ne dădeam seama. Eram superficiale și nu înțelegeam că nu e deloc meritul nostru  dacă destinul a fost generos cu noi și zgârcit cu ele. Ne enervam atunci când cineva, aflând că eram românce, ne întreba dacă,  nu cumva,  vrem să lucrăm ca badante  sau,  dacă nu știm pe cineva interesat să îngrijească un bătrân. În aeroport le evitam, mai ales pe cele care vorbeau mult și fără rost despre bătrânii umiliți, la rândul lor, de vreo badantă ajunsă la capătul răbdării. Le judecam atunci când le auzeam, le judecam și atunci când povesteau despre vreo bătrână care punea lacăt pe frigider,  ca nu cumva să fure ceva de mâncare românca, și mă gândeam că nu le ține nimic legate de un loc sau o bătrână, că ele au cale de întoarcere. Apoi le auzeam vorbind despre copii sau nepoți, de ținut la școală, case de construit, întreținerea de plătit… sunt femeile de sacrificiu ale României de azi, sute de mii de Vitorii Lipan, anonime și invizibile pentru mulți, mai ales pentru copiii lăsați acasă.

Am învățat să nu le judec,  le ascult doar poveștile și merg intenționat joia după-amiază și duminica prin parcuri să le aud.

Maria e ucraineancă, dar vorbește și românește. E de lângă Cernăuți, s-a născut aproape de satul în care s-a născut mama mea, de aceea am devenit prietene. E în Italia de 12 ani, a venit mai întâi ea, apoi soțul ei. Are un băiat de 20 de ani și unul de 8 ani. Visează să se întoarcă acasă, s-a săturat de italieni, s-a săturat să fie tratată, uneori,  ca un câine, visează să se întoarcă ca să se bucure de casa, de vis, pe care a construit-o cu banii câștigați în Italia, cu marmură, parchet, faianță, 8 camere și o grădină mare. Băiatul cel mare nici nu vrea să audă, are o iubită italiancă și amenință că va fugi de acasă, dacă vor hotărî să se întoarcă în Ucraina. Cel mic nu vorbește ucraineana, nu reușește să se înțeleagă cu bunicii de la Cernăuți. E convinsă că se va întoarce acasă, o ține încă în Italia doar războiul. Cumnatul ei a fugit într-o noapte la Botoșani, unde stă ascuns, pentru a scăpa de înrolare, de război… În timp ce îmi spunea, plângând, povestea ei, mi-am amintit de bunicul meu care, în 1940, după semnarea Dictatului de la Viena, a fugit din Transilvania în Bucovina de Nord, ca să nu meargă pe front.

Mi-e dragă Maria pentru că e sinceră, deschisă și simpatică, e puternică și se plânge rar, mi-e dragă pentru că vorbește românește melodios și dulce, așa cum vorbea și bunica mea, mi-e dragă pentru că, atunci când se întâlnește, joia după-amiază, cu celelalte badante, e amuzantă, simpatică, niciodată malițioasă sau invidioasă. Face glume de bun simț pe seama celor care vin joia, în parc,  să se întâlnească cu vreun amoroso, un pensionat singur în căutarea unei badante pentru suflet. Îi recunoști după felul în care stau pe bancă, doar ei doi, vorbesc puțin și se privesc mult. Uneori ea înroșește, întocmai ca o adolescentă.

Lumea badantelor închide în ea atât de multe povești nespuse, emoții sufocate, lacrimi încremenite, doruri copleșitoare. Câteodată,  doi obraji înroșiți, roșii la fel ca buzele badantei poloneze și a bătrânei sale din cărucior…

Nu mai sunt de mult un copil, dar tata mă întreabă, adesea, atunci când mă sună: “Ce mai faci, puiu’ tatii?”. Puține cuvinte,  într-o singură întrebare, cuprinzătoare cum doar iubirea unui părinte poate să fie. Nu-i răspund așa cum se așteaptă lui, probabil. Nu-i povestesc despre tot ce se întâmplă în jurul meu și înlăuntrul meu, nu-i spun niciodată că dorul de ei,  de multe ori,  îmi încremenește sufletul într-o stare de durere, fizică, de parcă sufletul ar avea un trup,  care doare.  Nu-i spun că,  uneori,  mi-e greu să trăiesc în armonie cu cei din jur, mai ales cu cei care mă judecă și mă răstălmăcesc, nu doar din pricina barierelor lingvistice, dar mai ales a celor mentale, care duc, inevitabil, la forme de rasism.  Știu că s-ar întrista. Nu-i spun că, în anumite momente,  mă simt neputincioasă să-mi cresc copilul protejat de urâțenia lumii dezlănțuite, așa cum a făcut-o el cu noi,  în vremuri mai tulburi și sumbre,  pe care a reușit să le îmblânzească, să le învăluie în lumină, întocmai ca un iluzionist.   Nu-i spun niciodată că,  uneori,  simt că toate valorile și principiile cu care ne-a crescut au căzut în desuetudine, dar au rămas atât de înrădăcinate în mine, și le simt,  când ca un reazem, când ca o povară.

Tata nu ne-a ținut niciodată lecții de viață, nu ne-a ținut discursuri despre ce e bine și ce e rău, mai ales că nu a fost niciodată un mare orator, nu în fața noastră. Era de modă veche,  credea în puterea exemplului.

În 1990, după revoluție, mulți prieteni și foști colegi au încercat să-l convingă să intre în afaceri, să devină capitalist peste noapte, când, de fapt,  el era cu adevărat tulburat și frământat de cinismul și de violența cu care istoria a pus la zid, în decembrie 1989, nu doar un regim, un dictator, o ideologie, dar și o lume, a lui, a noastră. A refuzat să se convertească și să devină capitalist și nu a fost nevoie să ne dea prea multe explicații. Știam prea bine cum urma să se justifice: “Vreau ca,  atunci când pun capul pe pernă,  să dorm liniștit“. Era mantra lui. Noi ne înfuriam,  îl certam, reproșându-i că nu a înțeles că totul s-a schimbat, că nu poate rămâne în afara vremurilor, apoi îl ironizam, cu dragoste.  În cele din urmă,  am învățat să respectăm alegerea lui de a rămâne fidel,  nu doar unei ideologii (de stânga,  pe care nu a trădat-o niciodată, și tocmai de aceea l-am admirat și mai mult), dar și unor principii morale, solide și sănătoase, cu care a fost, la rândul lui, crescut și educat, într-o mare familie,  cum cred că erau puține. Așa cum mamele învață să iubească, încercând să semene cu mamele lor,  sau să fie, dimpotrivă, în semn de rebeliune, opusul acestora, tații învață să iubească, încă de mici copii, încercând se semene propriilor tați.

În harta noastră genetică și afectivă se regăsesc amprentele lăsate de atâtea generații de tați si de mame! Mă gândesc la bunicul meu, Pavel,  care rămăsese văduv, cu trei copii și la bunica, Floarea, care rămăsese văduvă de război, cu un copil. Împreună, au avut alți patru copii și au crescut și au iubit 8 copii, 8 frați, într-o singură încăpere,  prea strâmtă ca să le cuprindă toată dragostea, grija și sacrificiile de care au fost capabili. Parcă îl aud pe bunicul spunându-i tatălui meu, pe un ton moromețian: “Tăviucule, să lași întotdeauna loc de bună ziua pe unde treci”. Nu e nevoie să citești tratate de educație infantilă să înțelegi că vorbele acestea erau, de fapt, o sublimă lecție de viață.

Nu știu de câte ori le-am auzit rostite de tata, de mii de ori, cu siguranță, de fiecare dată când mă simțea nemulțumită, revoltată, amenințătoare, mă sfătuia să fiu înțeleaptă, să nu fiu pripită și impulsivă, să fiu înțelegătoare și tolerantă, să las loc de bună ziua. Nu m-a certat niciodată pentru alegerile făcute, chiar dacă, de multe ori, l-am dezamăgit, ca atunci când am decis să plec din învățământ și să intru în presă. Tăcerile lui erau, însă, mai usturătoare și mai grele decât mii de reproșuri.

Nu i-am spus niciodată toate lucrurile astea despre care scriu acum, deși poate că ăsta e răspunsul pe care îl așteaptă,  atunci când mă întreabă: “Ce mai faci, puiu’ tatii?”. Nu-i spun multe lucruri pentru că nu vreau să-l pun pe gânduri,  așa cum nici el nu-mi spune niciodată atunci când nu e bine, pentru că nu vrea să mă îngrijoreze. Știm amândoi că ascundem atât de multe adevăruri,  din prea multă dragoste.

În fiecare an, în 19 martie, îl sun pe tata să îi spun La mulți ani, de Ziua tatălui. Mă bucur că există o astfel de sărbătoare (de aproape 100 de ani, în Italia),  la fel de importantă ca ziua mamei, care se sărbătorește în a doua duminică din luna mai. Îmi place că ziua tatălui coincide, nu întâmplător, cu sărbătoarea lui San Giuseppe (sfântul Iosif), arhetipul iubirii paterne.

Știu că nu e nevoie de ocazii speciale pentru a le spune celor dragi că îi iubim, dar faptul că ele există ne dă șansa de a găsi timp să ne ascultăm gândurile și dorurile, să sunăm acasă, să spunem pur și simplu La mulți ani, tată și să răspundem, nu grăbit sau monosilabic, atunci când ne întreabă: “Ce mai faci, puiu tatii?”…

Ați mâncat portocaliu astăzi? Dar verde? Mov? Roșu sau galben? Dar alb?

O asemenea întrebare v-ar putea fi adresată de către experții Organizației Mondiale a Sănătății, care consideră că un consum adecvat de fructe și legume ar modifica harta bolilor cardiovasculare, așa cum sunt ele răspândite,  în acest moment, în lume. Se estimează că 600 de grame de fructe și legume, consumate pe zi, ar putea evita peste 130.000 de decese, un sfert din bolile coronariene și 11% din accidentele vasculare.  Orice cardiolog, neurolog sau nutriționist italian recomandă respectarea unei reguli fundamentale: 5 porții de fructe și legume pe zi, 2 de legume și 3 de fructe. În acest fel se reduce riscul tumorilor, al afecțiunilor respiratorii, intestinale și, potrivit ultimelor studii, chiar și apariția cataractei poate vi evitată consumând fructe și legume.

O alimentație monotonă și monocromă nu e doar mai puțin tentantă,  din punct de vedere “estetic”, dar e și săracă în substanțe nutritive.

Așadar, dați culoare vieții și începeți din bucătărie!

Săptămâna aceasta mâncăm portocaliu!

Dovleacul este prezent în bucătăria meridională în multe variante de rețete, cu paste sau cu orez. Când am mâncat prima oară paste cu dovleac, mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu gustul sărat, pentru că, pentru mine,  dovleacul nu putea fi altfel decât dulce, ca în delicioasa plăcintă pe care o pregătea mama, toamna. Acum în meniul meu săptămânal există fie pasta cu dovleac, fie risotto cu dovleac, amândouă rețetele fiind extrem de simple și rapide.

Pasta cu dovleac și rozmarin

Ingrediente pentru 4 persoane

• 320 gr de pasta (fusilli sau farfalle)
• 600 de gr de pulpă de dovleac
• o ceapă
• ulei de măsline
• rozmarin
• sare și piper

1. Curățați dovleacul și tăiați-l cubulețe, tăiați mărunt ceapa și frunzele de rozmarin. Într-o tigaie puneți 3 linguri de ulei de măsline, adăugați ceapa, lăsați-o să se rumenească puțin, apoi puneți rozmarinul. În afara postului, puteți adăuga și bucățele de pancetta, care va echilibra gustul dulce al dovleacului.
2. Când ceapa e rumenită puneți dovleacul, amestecați-l bine cu ceapa și rozmarinul, apoi vărsați un pic de vin alb și lăsați-l să se evapore vreo 2 minute. Adăugați un pahar de apă și lăsați 10 minute să fiarbă totul, la foc redus. Puneți sare și piper, după gust.
3. Luați câteva linguri din sosul de dovleac și dați-l prin mixer, pentru a forma o cremă omogenă, în care puteți adăuga și o lingură de ricotta, în afara postului, desigur.
4. Fierbeți pasta,  al dente ( cele mai potrivite sunt farfalle sau fusilli), strecurați-o și amestecați-o cu crema de dovleac. În final,  adăugați dovleacul rămas. Parmezanul ras este facultativ.

Fusilli cu cremă-pesto de morcovi

Ingrediente pentru 4 persoane

• 320 de gr de pasta
• 4 morcovi de mărime medie
• o ceapă
• 25 de frunze de busuioc proaspăt
• 10 semințe de pin
• ulei de măsline
• sare și piper

1. Curățați morcovii și puneți-i la fiert, vreo 20 de minute. Când sunt gata, tăiați-i cubulețe și puneți-i într-o tigaie cu ulei de măsline, unde ați rumenit ceapa tăiată mărunt. Lăsați pe foc vreo 2 minute, până când se amalgamează bine.
2. După ce s-au răcit puțin,  puneți totul  în mixer,  împreună cu frunzele de busuioc, semințele de pin, o lingură de ulei de măsline și două linguri din apa în care au fiert morcovii. Adăugați sare,  după gust, și amestecați totul în mixer, până când se formează o cremă omogenă. Dacă e prea solidă, o puteți fluidifica tot cu apa în care au fiert morcovii.
3. Între timp fierbeți pasta (fusilli), al dente, și amestecați-o cu crema-pesto de morcovi, lăsând totul pe foc vreo 2 minute, la foc redus.  În final, puteți adăuga parmezan ras.

Spaghetti cu portocale și anșoa

Ingrediente pentru 4 persoane

• 2 portocale
• un cățel de usturoi
• 30 de gr de pesmet
• frunze de mentă
• 12 filete de anșoa
• ulei de măsline
• sare

1. Curățați portocalele, eliminați partea albă, care e amară și poate modifica gustul sosului de portocale, tăiați-le cubulețe. Tăiați mărunt filetele de anșoa.
2. Într-o tigaie puneți trei linguri de ulei de măsline și cățelul de usturoi (zdrobit, nu uitați să eliminați miezul amar), adăugați apoi bucățile de anșoa, lăsați-le un minut, amestacând meru, apoi adăugați portocalele. Când sucul de portocale se va evapora și se va forma o cremă densă, luați tigaia de pe foc.
3. Într-o altă tigaie, rumeniți pesmetul, cu două linguri de ulei de măsline.
4. Între timp, fierbeți spaghetti și amestecați-le cu sosul de portocale și cu pesmetul. În final, adăugați frunzele de mentă și coajă de portocală rasă.

Puteți citi și Paste de post în culori și Paste de post.