Dați-vă jos masca, vă rog, sunt cuvintele cu care forțele de ordine i-au întâmpinat pe toți cei care au intrat duminică, 31 ianuarie,  în Piața San Marco din Veneția, pentru a participa la ceremonia numită Zborul Îngerului, care, de peste 500 de ani, marchează începutul Carnavalului ( ce se va încheia în 9 februarie). Personajul care întruchipează un înger “zboară”,  de pe Turnul Campanile,  pe deasupra mulţimii adunate în piaţă şi a cortegiului de personaje istorice, în frunte cu Dogele şi soţia acestuia, binecuvântând astfel sărbătoarea. Festivitatea de deschidere a Carnavalului a atras,  în acest an, peste 100.000 de turiști,  din întreaga lume.

Pentru prima oară, teama de posibile atacuri teroriste a determinat măsuri de securitate extreme: cinci puncte de control la intrarea în Piața San Marco, dotate cu metal detector, verificări amănunțite și obligația de a da jos măștile, preț de câteva clipe, pentru că,  sub fiecare dintre ele,  se poate ascunde un pericol. E o atmosferă încărcată la Veneția, Carnavalul de anul acesta a fost numit,  în presă, Carnavalul fricii.

E ciudat să vezi toate măștile clasice din Commedia dell’Arte, controlate de polițiști, la fel și costumele somptuoase, să vezi “prințese” și “nobili” nevoiți să se descalțe în fața mulțimii,  sau să se supună controlului cu metal detector…M-am gândit că, încă de la începuturile sale, în secolul al 14 lea,  Carnavalul de la Veneția a fost conceput tocmai pentru a elimina orice fel de diferențe, legate de identitate, sex sau statut social; cu o mască pe față, toți aveau dreptul să facă parte din Marea Iluzie a unui Carnaval unic în lume, fascinant și misterios. Privind în jur, îmi dau seama că tocmai  misterul e cel care stârnește, astăzi, teamă, iar diferențele sunt considerate, mai mult ca oricând, o amenințare. Un tânăr, fără mască, dar arab, e invitat să iasă din rând și e supus unui control amănunțit. Avea un rucsac plin de confeti colorate.

Erau alte vremuri cele în care dogii Veneției erau obligați să interzică măștile și costumele, în anumite condiții, pentru că “libertinajul mascat încuraja infidelitatea şi amestecul claselor sociale şi amenința moralitatea cetăţii”. Printr-un decret din 1339, s-a stabilit că persoanele mascate nu aveau voie să se plimbe noaptea prin oraș, iar, din 1703, au fost interzise măștile în interiorul Caselor Publice de Joc, varianta cazinourilor de astăzi.  În acea perioadă,  Veneția era considerată magnetul Europei, pentru că atrăgea jucători împătimiți din întreg continentul,  care apelau la tot felul de tertipuri pentru a evita creditorii. În 1458,  s-a interzis bărbaţilor costumaţi în femei să pătrundă în mănăstirile de maici, pentru a comite “multas inhonestas“, adică acte indecente și impure. În 1776,  a fost emanată, în schimb,  o lege care proteja “onoarea familiei”, prin care femeile căsătorite erau obligate să poarte o mască,  atunci când mergeau la teatru. În decadenta Veneţie, la adăpostul anonimatului oferit de mască, nobilii îşi permiteau să nu-şi onoreze datoriile făcute la masa de joc, iar doamnele din înalta societate puteau cocheta cu oricine şi nici o plăcere nu le era interzisă. Cu siguranță, multe dintre ele nu au rezistat farmecului, fără egal, al marelui aventurier Giacomo Casanova,  despre care se spune că le cerea amantelor să poarte o mască, la prima întâlnire amoroasă. Jurnalele scrise de legendarul cuceritor pot fi considerate, printre altele,  o istorie fascinantă și misterioasă a nopților intense de Carnaval.

Ultimul Carnaval din Veneția a avut loc în 1797, cu un an înainte de moartea lui Casanova.  După căderea Republicii Veneţiene, care a devenit parte a Imperiului Austriac, toate festivitățile publice au fost interzise timp de două secole, chiar dacă petrecerile au continuat în palatele nobilimii și în insulele Burano și Murano. Carnavalul, așa cum îl cunoaștem astăzi, a renăscut în 1979, și a devenit unul dintre cele mai spectaculoase din lume.

Puțini știu, probabil, că termenul de carnaval vine din latină, de la carnem levare, o expresie din Evul Mediu,  care indica renunțarea la carne, pe perioada postului de Paște.  Ultima zi înainte de intrarea în post e caracterizată de un mare desfăt culinar și se numește Marțea grasă, tocmai pentru a contrasta cu perioada de înfrânare și ascetism a postului.

Primul document prin care Carnavalul din Veneția a fost declarat sărbătoare publică datează din 1296. Originile Carnavalului, însă, se pierd în timp și au legătură cu ritualurile ancestrale, care marcau trecerea de la iarnă la primăvară, spre exemplu,  Saturnaliile din Roma antică,  sau culturile dedicate lui Dionysos, al căror motto era “Semel in anno licet insanire”( “O dată pe an e permis să o iei razna”), adică să nu te înfrânezi, acesta devenind,  cu timpul,  și spiritul Carnavalului de la Veneția.  Sub adăpostul măştilor clasice,  Bauta, Volto, Moretta, Colombina, Arlecchino, Pulcinella o Pantalone,  toţi veneţienii se bucurau de distracţii,  mai mult sau mai puţin rafinate, curtezanele puteau părea doamne cinstite, iar contesele, curtezane,  nobilii se pierdeau în mulţime, printre tarabele încărcate cu măşti de carnaval, pe străzile întortocheate,  invadate de scamatori, pictori, menestreli și acrobați. 

Astăzi, aceleași străzi sunt invadate de polițiști sau carabinieri, unii sunt în uniformă, alții se confundă cu turiștii excentrici,  deghizați în personaje din Commedia dell’ Arte, nerăbdători să participe la vreo paradă sau la vreun bal, sau pur și simplu să străbată labirintul venețian, unic în lume, cu cele 430 de poduri și peste 3000 de străduțe, împodobite pentru marea sărbătoare a veseliei, a extravaganței, a luxului și a plăcerilor de orice fel, începând de la cele culinare.  Semel in anno licet insanire, nu-i așa?

Când am venit,  pentru prima oară,  în Italia,  în 1993,  era o toamnă târzie,  cerul era limpede, iar lumina era mereu blândă și caldă, chiar și în zilele cu ploaie.   Nu era o toamnă ruginie, nici amară, nici roșietică, era o toamnă galbenă, verde, albastră… Am ajuns pe coasta Amalfi (care avea să devină, patru ani mai târziu, patrimonio Unesco) și am avut sentimentul, pentru prima oară în viață, că descoperisem paradisul terestru. Mă simțeam copleșită până la lacrimi de atâta frumusețe, priveam în jur și…plângeam.  

Lămâii cocoțați pe stânci, în locuri greu de imaginat, aveau crengile împovărate de fructe: lămâi enorme, care păreau niște pepeni,  de un galben strălucitor, orbitor în zilele cu soare. Nu există o licoare mai îmbietoare și mai delicioasă decât limoncello, băutura preparată cu coajă de lămâie, pe care o puteți gusta, aici,  la tot pasul. Totodată, nu există un spectacol mai fermecător decât acela al lămâilor care, atârnând peste mare,  îi conferă o culoare imposibil de descris: un amestec,  aproape alchimic,  de verde, galben și albastru. Mă gândeam la toți poeții care au găsit inspirație în aceste locuri și mi-am amintit versurile lui Goethe, poetul iremediabil îndrăgostit de Amalfi:  Conosci tu la terra dove il limon fiorisce? /Laggiù, laggiù voglio con te fuggire. (Cunoști,  tu,  locul în care lămâii înfloresc/ Acolo, acolo vreau să fug cu tine). 

Nu eram singura care, odată ajunsă la Amalfi, a avut certitudinea că intrase în paradis. Înaintea mea, la începutul secolului al XX-lea, un rafinat scriitor italian, Renato Fucini, cunoscut, la vremea respectivă, pentru atitudinea sa extrem de critică la adresa orașului Napoli (pe care îl considera un loc terificant),  în momentul în care a intrat la Amalfi, a rostit faimoasele cuvinte:  Il giorno del giudizio, per gli amalfitani che andranno in Paradiso,  sarà un giorno come tutti gli altri. (În ziua Judecății de Apoi, pentru amalfitanii care vor ajunge în paradis, va fi o zi ca oricare alta).

Îmi amintesc că am citit cuvintele astea pe o placă, amplasată pe poarta de intrare în oraș, înainte de a mă pierde prin labirintul de străzi înguste,  întortocheate, parcă cioplite cu mâinile în munte, într-o armonie arhitecturală perfectă, care l-a determinat pe renumitul arhitect Le Corbusier să exclame: Nu e posibil așa ceva, dar există!

Niște prieteni italieni mi-au spus că, pentru a înțelege înțelesul cuvintelor,  care te întâmpină la intrarea în oraș, trebuia să urc pe colina cea mai înaltă, acolo unde se află cimitirul din Amalfi, într-un loc numit, în mod paradoxal,  Belvedere cimitero monumentale. Cimitirul este cu vedere la mare, domină peisajul și oferă o viziune paradisiacă asupra vieții și asupra morții. De acolo, de sus, peisajul e sublim. Marea, cerul și pământul se contopesc în mod divin. Pentru amafitani, paradisul e în fiecare zi. Am înțeles, de acolo, de sus, și versurile lui Salvatore Quasimodo (poetul sicilian, premiul Nobel pentru literatură, pe care le-a scris la Amalfi): Aici e ușor să uiți de moarte și să ți-o imaginezi ca pe un ecou luminos al peșterilor,  în zilele în care marea e tumultuoasă,  iar vocea sirenelor amenințătoare.

Nu întâmplător, pentru a explica originile unui astfel de loc,  nu a fost suficientă o simplă explicație istorică, potrivit căreia orașul Amalfi ar fi fost întemeiat, în secolul al IV-lea d.Hr,  de către un grup de cetățeni ai Romei, pe care împăratul Constantin i-ar fi invitat să se stabilească la Constantinopol. În drum spre capitala bizantină,  ar fi naufragat pe coastele regiunii Puglia, unde au întemeiat orașul numit Melphi. La scurt timp, au ajuns, cu îmbarcațiunile lor,  într-un loc aflat între Munții Lattari și Marea Tireniană, unde au fondat un mic sat pescăresc, numit Amalfi. Dincolo de adevărul istoric, apariția acestui loc a dat naștere multor legende,  care vorbesc despre nimfe, sirene, eroi sau sfinți.

Una dintre ele povestește că Hercule s-a îndrăgostit nebunește de nimfa Amalfi. Când zeii au decis că aceasta trebuie să moară tânără, Hercule aproape că a înnebunit, de durere,  și a căutat cel mai frumos loc,  în care să o îngroape. A ales o coastă,  înconjurată de mare și stânci, un peisaj de o frumusețe sălbatică, cu o mare albastră ca ochii nimfei. În acest loc, pe care l-a numit Amalfi,  a construit un mormânt din smarald, ca mărturie eternă a iubirii lor.

O altă legendă descrie aceste locuri ca fiind adăpostul a trei sirene, Leocosia, Ligea și Partenope, care îi atrăgeau, cu cântecele lor,  pe marinarii ce își pierdeau nu doar mințile, dar și viața. Se spune că singurii care au reușit să iasă nevătămați din aceste locuri blestemate au fost Ulise și oamenii lui. Ca să scape de magia cântecului lor dulce și ispititor, Ulise a înfundat cu ceară urechile mateloţilor, iar el s-a legat de catargul corăbiei, rămânând nemișcat,  până când glasul sirenelor s-a pierdut în depărtare.

 Un astfel de loc, născut parcă printr-o conspirație “norocoasă” a zeilor, nu putea să nu aibă și protecția unui sfânt, mai exact, sfântul Andrei, considerat și în zilele noastre, patronul spiritual al orașului Amalfi.

O legendă narează că, în noaptea de 27 iunie 1544, navele piratului Ariadeno Barbarossa se apropiau amenințătoare de Amalfi, pe care intenționau să-l atace și să-l distrugă. În momentul în care santinelele au dat alarma, locuitorii orașului s-au îndreptat spre capela în care se aflau relicvele Sfântului Andrei și s-au rugat ore întregi, până târziu, în noapte. Când totul părea pierdut, ca prin minune, s-a pornit o furtună teribilă pe mare, care a distrus toate navele. Piratul Barbarossa și-a pierdut viața, împreună cu întreaga sa armată.

Povestea relicvelor Sfântului Andrei este la fel de tulbure ca și istoria acestui oraș, considerat, până prin 1100, regina mărilor, pentru că domina peste celelalte trei republici maritime italienești (Genova, Pisa și Veneția).   Potrivit cronicilor, moaștele au fost transferate,  de la Patras la Constantinopol,  în jurul anului 357,  pentru a fi introduse în Biserica Sfinților Apostoli, înălțată de împăratul Constantin. În perioada celei de-a patra Cruciade, în 1208, Cardinalul Pietro Capuano a furat relicvele Sf  Andrei de la Constantinopol și le-a adus la Amalfi. În 1460, o parte dintre ele au fost duse de către Papa Pius II, la Roma,  și așezate în Catedrala San Pietro.

De sus, de pe colina cu priveliște paradisiacă, toate drumurile duc spre piața în care domină, maiestuoasă, Catedrala Sfântului Andrei, un complex monumental, construit într-un amestec de stiluri, romanic, arab, normand și remodelată,  ulterior,  cu elemente bizantine, gotice si baroce. Catedrala nouă a fost construită, în 1100,  lângă vechia Basilica del Crocifisso (Bazilica Crucifixului), înălțată, în secolul al IX-lea, pe ruinele unui templu antic. Curtea interioară, numită Grădina Paradisului (Il Chiostro del Paradiso),  a fost construită în în 1268, în stil arab și normand, și a fost inițial un cimitir, pentru nobilii amalfitani. Astăzi, e colțul de paradis în care proaspeții miri aleg să-și imortalizeze fericirea, între arcade și coloane albe, de o suplețe impresionantă.

Dacă vă aflați la Amalfi,  în 27 iunie, de sărbătoarea sfântului Andrei (considerat aici și protectorul pescarilor), puteți asista la o procesiune religioasă emoționantă,  în care bărbați îmbrăcați în cămăși roșii,  poartă statuia sfântului (numit de către amalfitani, în mod familiar, o’ viecchio,  bătrânul),  pe străzile orașului, până jos, în port,  unde așteaptă pescarii, care ridică pe umeri statuia și se întorc în piață, pentru ca apoi să urce cele 62 de trepte înalte ale Domului și să depună statuia în catedrală. Odată ajunși în biserică, pescarii așază, în semn de recunoaștere,  pentru minunile săvârșite de Sfântul Andrei, pește proaspăt sau peștișori din lemn și fier.

Din 1544, anul în care sfântul Andrei a săvârșit miracolul, salvând Amalfi,  sfântul protector a fost mereu celebrat de către locuitorii orașului: în vremurile sale de glorie, când număra peste 60.000 de locuitori și era considerat cel mai prosper oraș longobard, cel mai nobil, cel mai ilustru și îmbelșugat, dar și în perioada sa de decădere, care a durat câteva secole, culminând, în 1643, cu epidemia de ciumă care a redus drastic populația.

Amalfi și întreaga coastă au renăscut abia după 1800, când regele din Napoli, Joseph Bonaparte (fratele lui Napoleon Bonaparte),  cucerit de frumusețea acestor locuri, a decis să construiască o stradă care să lege Napoli de Coasta amalfitană.  Strada a fost inaugurată în 1854 și este considerată,  și astăzi,  una dintre cele mai frumoase din lume. De-a lungul timpului, a fost străbătută de milioane de turiști, dintre care mulți, iluștri,  de la Goethe, Wagner (care a compus aici opera Parsifal) și Ibsen (care a scris, la Amalfi, piesa de teatru Casa păpușilor),  la Wirginia Woolf, André Gide și Salvatore Quasimodo.  Ajunși aici, probabil,  în căutarea inspirației,  au descoperit și ei, la fel ca mine,  paradisul terestru.  

Napoli. Se întâmplă, în anumite zile, magice, ca soarele să coboare peste mare într-o îmbrățișare învăluitoare, aproape imperceptibilă, atât de delicată, încât devine imposibil să vezi linia orizontului,  care separă cerul de mare. Valurile încremenesc, parcă, obosite să tot aștepte un nor rătăcit, care să le astâmpere dansul încins de lumina soarelui. În astfel de clipe, în care aerul e limpede și sticlos, insula Capri, cu stâncile ei calcaroase, în forme ce sfidează gravitatea,  pare suspendată deasupra mării, cu splendoarea ei paradisiacă, desprinsă de tot ceea ce înseamnă terestru.

Există, apoi,  alte zile în care aerul e umed și cade greu, ca o povară, peste mare. O pâclă albăstruie și densă se ridică în jurul insulei, ascunzând-o de privirile lacome ale turiștilor, aflați pe vapoarele care îi poartă în paradis. Ai senzația că cerul s-a aplecat atât de mult peste mare încât a sufocat insula, a înghițit-o. Atunci când Capri devine invizibilă,  vulcanul Vezuviul e și el învăluit în nori, tăinuit și misterios.

Sunt sigură că într-o astfel de zi s-a născut una dintre cele mai frumoase legende napoletane, cea care povestește iubirea imposibilă, sfârșită tragic, dintre nobilul cavaler Vesuvio și tânăra Capri, despărțiți de rivalitatea dintre propriile familii. Un altfel de Romeo și Julieta.

Vesuvio aparținea uneia dintre primele familii nobile din Napoli, era un cavaler aspru, impulsiv, coleric, îmblânzit, brusc, de iubirea pentru frumoasa Capri. Familia acesteia a refuzat categoric căsătoria dintre cei doi și a decis să o îmbarce pe fată și să o trimită departe de bărbatul de care era atât de îndrăgostită. Legenda spune că, în timp ce se afla pe vapor,  tânăra privea cu disperare cum se îndepărta de port. Apoi a îngenuncheat,  a rostit o rugăciune și s-a aruncat în valuri. În locul în care și-a găsit sfârșitul, s-a născut o insulă verde-albăstruie, de o frumusețe copleșitoare, întocmai ca iubirea dintre Vesuvio și Capri. Atunci când a aflat că aleasa lui a murit, Vesuvio a început să plângă lacrimi de foc, între suspine fierbinți. Durerea l-a transformat într-un munte de piatră, înlăuntrul căruia arde eternul foc al iubirii. Legenda poveștește că săgețile de foc, fumul negru și lava incandecentă care ies,  uneori, din munte, sunt încercarea disperată a nobilului Vesuvio de a-și îmbrățișa iubita,  pierdută în mare.

Doar napoletanii puteau fi în stare să creeze o legendă tulburătoare de iubire,  pentru a explica furia nimicitoare a unui vulcan, și doar ei pot să aibă certitudinea că frumusețea desăvărșită a insulei a transformat-o într-un paradis terestru, ca recompensă divină pentru sacrificiul suprem al tinerei Capri, “vinovată” de prea multă iubire.

Adevărul e că un loc cum e insula Capri, ale cărei origini sunt legate de un personaj legendar ca Ulisse (care a creat în Sicilia și în Italia meridională primele comunități grecești),  sau de cultul sirenelor, stabilite la Capreae (numele vechi al insulei),  nu putea să se limiteze la adevărul istoric, fară să dea frâu fanteziei, exprimată în cele mai diverse forme. Nu e o întâmplare că insula Capri a atras, din cele mai vechi timpuri, regi și împărați, poeți și artiști, dar și revoluționari, care au găsit aici adăpost, refugiu, inspirație și intimitate.

Cărțile de istorie scriu că, în anul 29 î.Hr. împăratul Octavian Augustus, întorcându-se din campania militară în Orient, s-a oprit cu navele la Capri. Potrivit scriitorului roman Svetonio, un salcâm bătrân și bolnav, ca prin minune, s-a regenerat,  în momentul în care a trecut Augustus. Împăratul a văzut în asta un semn de bun augur și a decis să scoată insula de sub dominația orașului Napoli, în schimbul insulei Ischia, și să o introducă sub dominația Romei. Octavian Augustus și-a construit aici un palat, iar succesorul său,  împăratul Tiberius, a petrecut la Capri zece ani și a construit 12 vile,  în semn de recunoștintă față de cei 12 zei ai Olimpului. Același scriitor Svetonio spune că împăratul Octavian Augustus ar fi botezat insula Apragopolis,  adică “orașul lui dolce far niente“.

Mai târziu, Capri a devenit destinația aristocrației italiene, britanice și franceze. Bourbonii secolului al XVIII-lea veneau aici la vânătoare de prepelițe, iar în secolele al XIX-lea și al XX-lea,  artiști, poeți, personalități economice și politice și-au găsit inspirația sau odihna pe plajele calcaroase ale insulei.

Pablo Neruda și-a trăit la Capri iubirea pasională și interzisă cu Matilde Urrutia, pentru care își părăsise soția, în vara lui 1951. Iubirea romantică și profundă pentru noua sa muză a inspirat cele mai frumoase poezii de dragoste,  publicate în volumele Versurile căpitanului și Strugurii și vinul, dedicate Matildei. Scriitorul Axel Munthe a scris aici Cartea de la San Michele, în care descrie construirea vilei San Michele, un vis din tinerețe, care se înfiripase în mintea lui o dată cu prima sa călătorie în insulă. Văzuse,  atunci, ruinele unei mici capele și și-a dorit să o cumpere pentru a o repara și a o transforma în loc de odihnă.  Villa San Michele,  construită fără arhitecți profesioniști,  după principiul « cât mai mult aer și cât mai mult soare posibil », oferă, astăzi, cea mai spectaculoasă priveliște asupra insulei și a golfului Napoli.

Iată cum descrie Munthe momentul în care a ajuns la Capri, pentru prima oară.  “Sării de pe corabia ce mă aducea din Sorrento pe plaja mică. Puzderie de băieţei se zbenguiau printre bărcile întoarse cu fundul în sus, ori îşi scăldau trupuşoarele de bronz lucitor în talazurile ce se sfărîmau de ţărm, pe cînd bătrîni pescari cu roşii bonete frigiene îşi cîrpeau mrejele lîngă şoproanele bărcilor, în faţa debarcaderului stăteau vreo şase măgăruşi înşeuaţi, cu bucheţele de flori prinse la căpestre, iar în jurul lor pălăvrăgeau şi cîntau tot atîtea fete, cu spadella de argint înfipte în cosiţele negre şi basmale roşii înnodate în jurul umerilor. Eu n-aveam vreme să cuget; mintea îmi era furată de farmec, inima plină de bucuria vieţii, lumea era frumoasă şi aveam optsprezece ani”.

Rainer Maria Rilke, Joseph Conrad, Norman Douglas sunt doar câțiva dintre scriitorii care puteau fi văzuți pe insulă, în primii ani ai secolului al XX-lea.  Scriitorul englez Graham Greene, o vreme agent secret în Siera Leone, a ales, în 1940, insula Capri ca refugiu. La fel ca și Vladimir Ilici Lenin, care a trăit aici doi ani, între 1908 și 1910, ca oaspete al poetului Maxim Gorki. După eșecul revoluției din 1905, cei doi au creat,  la Capri, Școala de tehnică revoluționară pentru pregătirea științifică a propagandiștilor socialismului rus. În 1970,  la împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Lenin, în grădinile lui Augusto,  a fost dezvelit un bust dedicat revoluționarului rus,  îndrăgostit de Capri și de a sa dolce vita.

Nu a fost singurul, de altfel, dovadă sunt sutele de fotografii în care apar personaje celebre plimbându-se pe străduțele orașului sau așezate la o masă,  în celebra piazzetta, numită Piazza Umberto, considerată,  și astăzi, capitala internațională a mondenității. Au trecut pe aici Charlie Chaplin, Grace Kelly și Prințul Rainier de Monaco, Greta Garbo, Jack Lemmon, Clark Gable, Liz Taylor, Kirk Douglas, Jacqueline Kennedy și Aristotel Onassis.

Îmi place să mi-l imaginez pe Lenin așezat la o masă cu Onassis (frecvent vizitator al insulei Capri, la distanță de câteva decenii),  prinși în vreo partidă de șah sau în vreo dezbatere încinsă pe tema socialismului rus, sub privirea melancolică a lui Rainer Maria Rilke. Așa cum îmi place să mi-i imaginez ascultându-l pe industriașul german Friedrich Alfred Krupp (stabilit pe insulă în 1899), în timp ce le vorbea despre proiectul său ambițios de a construi o șosea,  care să lege partea înaltă a insulei de mare. Șoseaua, inaugurată în 1902, s-a numit Krupp, la fel și grădinile amenajate în jurul ei, până în 1918, când s-a considerat că nu era potrivit un astfel de nume,  german, în plin război mondial. În 1961, consiliul comunal a redat cezarului ceea ce era al cezarului și numele Krupp principalei șosele de pe insulă.

De la Ulisse la Alfred Krupp… sau lungul drum care duce în paradisul terestru…Capri. 

Îmi imaginam altfel Napoli, mi-au spus toți prietenii să nu vin pentru că e murdar, cu străzile strâmte, pline de gunoaie, că e periculos, plin de hoți și mafioți care se împușcă în stradă…

Am auzit de atâtea ori cuvintele astea încât nu mă surprinde să le aud,  din nou, în timp ce mă plimb prin oraș, cu sora mea și cu o prietenă, venite în vizită, încărcate de planuri de vacanță, de informații turistice, de sfaturi primite din partea altor români, turiști prin Italia, mulți dintre ei ghidați, din păcate,  de prejudecăți și stereotipuri și care nu au coborât mai jos de Roma.

De când sunt în Italia nu fac altceva decât să explic italienilor că România nu e suma stereotipurilor cu care sunt obișnuiți să ne descrie țara și pe noi, românii. Pe de altă parte,  încerc să le arăt românilor că Napoli nu e nici mai periculos, nici mai murdar și nici mai haotic decât alte metropole ale lumii, dar e, cu siguranță, unul dintre locurile cele mai fascinante și mai surprinzătoare, care se dezvăluie, însă, doar călătorului curios, ingenuu, necontaminat de prejudecăți. Napoli e unul dintre acele orașe în care un turist nu face o simplă călătorie geografică, ci trăiește o experiență de viață autentică, o călătorie interioară, pentru care nu are nevoie de hărți sau ghiduri comerciale, ci doar de cele cinci simțuri, pregătite să răspundă tuturor provocărilor.

Așadar, mă plimbam zilele trecute pe străzile orașului și mă bucuram că turistele,  pentru care m-am improvizat ghid,  erau cucerite de Napoli,  un oraș care nu li se dezvăluia, nicidecum, așa cum și-l imaginaseră. Era curat, vesel, haotic (dar un “haos organizat”, cum spun napoletanii), era o explozie de culori, de parfumuri, de arome, un amestec sublim de stiluri arhitectonice, un amalgam armonios de influențe culturale, de evenimente istorice și legende misterioase. Orice stradă, orice piață, orice clădire are istoria ei, atestată documentar,  dar explicată prin magie, ezoterism și superstiție, așa cum le place napoletanilor.

Plimbarea noastră prin Napoli a fost, de fapt, o incursiune prin acele locuri despre care nu-ți ajunge o zi întreagă să povestești și ai senzația că tot a mai rămas ceva nespus, cum ar fi, spre exemplu, Castel dell’Ovo, cel mai vechi castel din oraș.  Numele lui se datorează unei legende, al cărei protagonist este poetul latin, Virgilio, considerat în Evul Mediu, un adevărat magician, cu puteri taumaturgice, împotriva spiritelor rele, inițiator al primei școli de magie.  Încă din anul 300 d.Hr, se narează că orașul ar fi protejat de o aura magică a lui Virgiliu. Se spune că poetul ar fi ascuns, în subteranele castelului, un ou, introdus într-o carafă de apă, închisă într-o colivie de fier,  legată de o grindă de stejar. Oul avea scopul să mențină și să susțină din temelii castelul. În cazul în care oul s-ar fi spart, legenda spune că ar fi provocat nu doar dărâmarea castelului, dar și o serie de catastrofe,  care ar fi lovit orașul. Nimeni nu a găsit încă oul, iar castelul e în același loc, de peste 1500 de ani!

De la ezoterie la alchimie e doar un pas, de la Castel dell’Uovo la Cappella San Severo sunt mai mulți pași de făcut, dar spectacolul acestui fost loc de cult, acum muzeu, este înspăimântător de frumos. Prințul Raimondo di Sangro, numit și Prințul de San Severo,  este, cu siguranță, cea mai misterioasă figură din cultura europeană, unul dintre cei mai mari alchimiști din secolul al XVIII-lea,  chimist, matematician, filosof, magician, astronom, inventator, obsedat de secretul imortalității.

Numele său e legat,  în mod indisolubil,  de această capelă, și de prezența celor două mașini anatomice umane, reprezentate de către un bărbat și o femeie, al căror sistem venos și arterial a fost mumificat, cu ajutorul unui preparat misterios. Conform unei legende macabre, aceste mașini anatomice sunt, în realitate, corpurile a doi slujitori ai prințului, cărora le-a injectat un lichid special, încă în viață, apoi, după moarte, le-a îndepărtat țesuturile superficiale, pentru a sublinia vasele de sânge, nervii și organele interne. Privind scheletul femeii, se poate observa și fătul pe care îl purta în pântece.  Spectacolul este înspăimântător și misterios, nu doar din cauza preciziei cu care este reprodus întregul sistem circulator, dar și datorită conservării perfecte a celor două schelete. Un experiment lugubru sau opera genială a unui alchimist capabil să modifice structura materiei? Așa cum a făcut-o și în cazul sculpturilor realizate aici, din ordinul său, de către sculptorul Giuseppe Sammartino. Cea mai cunoscută, Cristo Velato (Isus cu văl), este considerată o adevărată capodoperă artistică. În mijlocul capelei apare un giulgiu din marmură transparentă, iar,  sub giulgiu,  se întrevede o statuie de o naturalețe desăvârșită (atât de perfectă încât simți, parcă,  respirația lui Isus), a cărei realizare a rămas un mister pentru cercetători și oameni de știință. Se pare, totuși, că vălul care acoperă statuia nu e din marmură, ci dintr-o stofă foarte fină, pietrificată, de către prințul Raimondo di Sangro, printr-un proces alchimic rămas necunoscut pînă astăzi.

A fost descifrat în schimb, un alt mister, cel al fațadei uneia dintre cele mai frumoase biserici din Napoli,  o capodoperă a artei baroce, numită Chiesa Gesù Nuovo. Fațada, realizată din piatră vulcanică neagră fațetată, reprezintă partitura unui concert. Semnele,  în aramaică,  reprezintă fiecare o notă muzicală. Citite de la dreapta la stânga, de jos în sus, alcătuiesc partitura unui concert de aproape o oră. Un muzicolog maghiar, Lorànt Réz,  a transcris acest concert, pentru orgă, intitulat, cum altfel, decât Enigma, și l-a interpretat,  tocmai în Biserica Gesù Nuovo,  în 2011.

După atâtea mistere și legende, ascunse în castele, biserici și catacombe, am simțit nevoia să ne întoarcem pe străzile frenetice ale orașului,  în mijlocul napoletanilor veseli și gălăgioși, pentru că turistele mele tot mai fascinate de acest loc, erau curioase să vadă dacă tot ceea ce am scris eu pe blog, Despre Napoli și napoletani,  era adevărat. Au putut vedea cu ochii lor că, de cele mai multe ori, semaforul e doar un obiect de decor, că pe o motoretă circulă o familie întreagă, că altarele dedicate lui Maradona sunt o realitate și că ampola cu lacrimile sale e păstrată cu sfințenie, că napoletanii nu sunt niciodată triști, că vorbesc cu voce tare și gesticulează cu vivacitate de parcă s-ar certa tot timpul, că își încep ziua cântând, la o cafea, și o încheie, tot la o cafea, tot veseli.  Au văzut vânzătorii ambulanți de poșete de firmă, false, cu marfa lor de contrabandă expusă pe trotuarul care leagă teatrul de operă cel mai vechi din Europa, Teatrul San Carlo, de eleganta Galerie Comercială Umberto I, și de impunătoarele grădini ale Palatului Regal.

Călătoria noastră s-a încheiat la cafeneaua cea mai faimoasă din Napoli,  Gambrinus, locul preferat al lui Hemingway, Sartre, Oscar Wilde, locul în care, conform tradiției, președintele Italiei, ia micul dejun în prima zi a anului. Gambrinus este cafeneaua în care s-a născut, la mijlocul secolului al XIX,  obiceiul numit il caffè sospeso, cafeaua suspendată. Din cauza crizei și a sărăciei, mulți napoletani nu își puteau permite nici măcar o cafea, așa încât cei înstăriți intrau în bar să bea o cafea și plăteau două, una pentru săracul care va intra după ei și, din prag, îl va întreba pe barman:  C’è qualche sospeso? Astăzi, aproape toate barurile din Napoli au câte o cafea suspendată, care își așteaptă stăpânul.