Stranamente non ho amici che sono andati in vacanza in Romania.  Non so se non sono stata io abbastanza convincente o semplicemente se sono loro troppo scettici verso quella parte d’Europa, così vicina dal punto di vista geografico, linguistico e culturale e nello stesso tempo ancora così lontana e sconosciuta o sarebbe meglio dire forse mal-conosciuta.  Un paese che si trova a meno di due ore di distanza di volo, ma che, nell’immaginario collettivo, resta lontana quanto un paese esotico, tropicale, mentalmente “irraggiungibile”, vittima spesso di giudizi affrettati che nel tempo di sono trasformati in pregiudizi.

La Romania non è tra le mete turistiche preferite in Europa, ma anche se non può vantare un grande numero di turisti stranieri (l’anno scorso, hanno scelto questa meta meno di 2 milioni), l’ente nazionale per il turismo è ottimista:  nel 2014, il numero dei visitatori è cresciuto dell’11%.  L’Italia è nella classifica preceduta dalla Germania e la Francia, e seguita dall’Ungheria, l’Inghilterra, il Canada e gli Stati Uniti.

La Romania è un po’ il paese dei paradossi:  è una terra latina in un’isola di slavi e ugrofinnici (ungheresi),  un paese prevalentemente ortodosso, dal nome che conserva tutt’ora la radice di Roma. Si trova  alle “porte dell’Oriente“, in uno dei grandi crocevia storici d’Europa, ma vuole essere considerata occidentale a tutti i costi. La motivazione si trova nella storia dei suoi ultimi cinquant’anni, con un popolo martoriato dal lunghissimo regime comunista dittatoriale, che ha visto l’occidente come il sogno di libertà, vissuto in silenzio, in clandestinità e terrore.

Sebbene la sua superficie non superi i 240.000 km quadri, la Romania ha un territorio che non si fa mancare nulla: monti, mare, delta fluviali, laghi, colline, vallate e ruscelli serpeggianti, grotte, gole, cascate… Qua di solito, nei discorsi seri o semi-seri  tra rumeni,  scatta la rivalità storica con la vicina Ungheria che “non ha mare, montagne e nemmeno il Delta”, ma incassa cinque volte più della Romania per quanto concerne il turismo. Penso che interessi poco sapere di chi sono le colpe di queste carenza turistiche: delle infrastrutture mancanti, del personale specializzato che scarseggia (che ha preferito emigrare e lavorare in altri paesi europei) o dei governi che non hanno adottato facilità economiche e fiscali per le imprese turistiche.

Fortunatamente l’UNESCO ha fatto una valutazione delle bellezze artistiche e naturali della nazione, senza tener conto degli aspetti economici e spesso troppo pragmatici. E di bellezza, l’Unesco se ne intende(!), includendo ben 31 siti rumeni nel suo patrimonio. Ognuno di loro può essere una possibile meta dei vostri prossimi viaggi.

Cominciamo da…Dracula. Eh, si, anche se la Romania non è solo Dracula e castelli tenebrosi, potrebbe essere un avvincente punto di partenza.

La Cittadella Medievale di Sighișoara, in Transilvania, è il luogo dov’è nato il principe Vlad, ma la sua bellezza supera anche il fascino della storia sanguinosa del conte. In realtà, la casa natia, nel 1431, non è l’unico motivo per visitare la città. Il centro medievale di questa cittadina della Regione Sassone, nel cuore del paese, fa parte dei siti di interesse storico-culturale inseriti dall’UNESCO nel Patrimonio dell’Umanità, nel 1999. Arroccata su una collinetta e fortificata da mura del XIV secolo, la cittadella è un vero spettacolo, con la sua atmosfera sognante, gotica, antica e fiabesca.
Ci sono tutti gli ingredienti per un’ambientazione misteriosa: mura di cinta, case antiche con interni preservati, torre gotica medievale (la Torre dell’Orologio), portici e chiese gotiche, strade acciottolate, la lunga scala antica (del 1600),  coperta da legno,  che raggiunge una collina sovrastante dove c’è una chiesa e un cimitero antico.

Se cercate le tracce di Dracula in questa cittadella medievale, troverete però solo la casa dov’è nato, trasformata in un apprezzato ristorante, chiamato ovviamente la Casa Dracula, e la sua statua, dietro la Chiesa del Monastero Domenicano. 

Basta percorrere meno di 30 km per incontrare un’altra meta UNESCO qui in Transilvania: la magnifica Chiesa quattrocentesca di Biertan, sede del vescovo luterano dal 1572 al 1867. Gli esperti Unesco sono stati conquistati dal suo altare in stile viennese e dalla straordinaria porta della sagrestia (dove venivano custoditi i tesori della chiesa),  dotata di una serratura composta da ben 19 meccanismi. Una meraviglia dell’ingegneria premiata all’Esposizione Universale di Parigi del 1900.

Rimaniano in Transilvania, anche se posso sembrare di parte, visto che sono nata anche io lì,  ma la verità è che questa regione è un concentrato di tesori. A circa 40 km da Sighișoara si incontra il villaggio di Viscri, uno dei villaggi sassoni più interessanti della Romania, che ha affascinato anche il principe Carlo d’Inghilterra. Il principe ha comprato qui una casa contadina, che ha ristrutturato mantenendo intatta l’architettura del XII secolo. La gente del posto è abituata ormai a vederlo camminare per i boschi, fermarsi a parlare o salire, insieme ai contadini, sulle carrozze trainate da cavalli. Viscri è uno dei suoi rifugi più intimi e discreti. Su una piccola collina, nascosta a prima vista da un bosco,  si trova la chiesa fortificata che risale al XIII secolo. Durante l’invasione tartara era un luogo sicuro dove gli abitanti si nascondevano.  Le sue mura di cinta sono le più antiche e meglio conservate della Transilvania. Viscri potrebbe entrare nel Guinness dei primati per un particolare interessante: i turisti sono 30 volte più numerosi degli abitanti. 15.000 turisti stranieri all’anno, in un paesino che ha meno di 500 abitanti.

Lasciamo la Transilvania e dopo un viaggio di poche ore, entriamo in Maramureș, una delle ultime regioni d’Europa dove la vita di campagna segue ancora i ritmi del Medioevo. In questa regione settentrionale, confinante con l’Ucraina e l’Ungheria, il tempo sembra essersi fermato a cento anni fa.  I paesaggi rurali sono incontaminati ed affascinanti: c’è il contadino che lavora ancora la terra con le mani e l’aratro trainato da buoi o cavalli,  il falegname che costruisce case e chiese con strumenti arcaici, il treno che va ancora a vapore,  come la Mocănița , che trasporta ancora i boscaioli. I pecorai  praticano ancora la transumanza.  Ci sono ancora le case di legno dove la gente vive, chiese immense costruite in legno con incastri e cunei, senza usare metallo.

Sono state proprio le chiese di legno di Bârsana, Șurdești, Desești, Budești e Ieud,  ad essere incluse, nel 1999, nella lista UNESCO. Le più vecchie risalgono al 1300 e le più alte al mondo si trovano a Săpânța e Bârsana.

Il motivo che portò allo sviluppo di questa tradizione delle chiese in legno fu il divieto imposto dalla corona d’Ungheria (quando la regione apparteneva al Regno d’Ungheria) di costruire edifici sacri ortodossi in pietra in quei territori. Vennero perciò usati come materiali da costruzione il legno di quercia, di abete, di olmo e di faggio. Elementi caratteristici di queste costruzioni sono le strette navate, i tetti coperti di scandole (antiche tegole in legno) e gli interni decorati con dipinti eseguiti sul legno che rappresentano per lo più scene tratte dall’Antico Testamento.

Non possiamo lasciare la regione di Maramureș senza visitare il cimitero più allegro del mondo, in realtà, l’unico. Il Cimitero Allegro di Sapânța è stato incluso nel patrimonio Unesco nel 1999. Una passeggiata tra le lapidi dipinte in colori sgargianti,  tra cui domina l’azzurro intenso, con le loro immagini naif che accompagnano gli epitaffi umoristici, vi aiuterà a capire che vuol dire, letteralmente, ridere in faccia alla morte.

Il Cimitero Allegro è, senza dubbio, una delle ragioni per le quali la zona di Maramureș è stata inclusa dalla National Geographic Traveller tra le prime 20 destinazioni turistiche del mondo da visitare nel 2015. Gli specialisti della celebre pubblicazione americana definiscono il viaggio in Maramureș un „must” per vivere un’esperienza unica in Europa.

Finisce qui la prima parte del nostro viaggio virtuale tra i siti Unesco della Romania, inclusi nel patrimonio dell’umanità. Ma questo paese ha ancora tanti posti sorprendenti che aspettano di essere scoperti.

•  Vedi altri siti Unesco della Romania – LE FORTEZZE DI SARMIZEGETUSA, GLI STONEHENGE D’ORIENTE

Matera, orașul de 60.000 de locuitori din Basilicata ( regiune aflată în sudul Italiei,  între Campania și Puglia) va fi,  în 2019, capitala culturală europeană, împreună cu orașul Plovdiv, din Bulgaria. Matera a  bătut, în finală, putem spune, în mod suprinzător,  alte  5 orașe italienești: Ravenna, Siena, Perugia, Cagliari e Lecce,  despre care se știu mult mai multe lucruri și unde e mult mai ușor să ajungi, ca turist. Matera nu se află, cu siguranță, printre destinațiile preferate de către turiștii străini care vin în Italia. Pe aici nu trece nici un tren, pentru că nu există o gară.
 Regiunea a fost complet abandonată până în anii ’80, fiind considerată “rușinea Italiei”,  din cauza sărăciei totale, în care trăiau oamenii,  în locuințele numite Sassi,  săpate în caverne, aceleași în care locuiau, acum 9000 de ani, strămoșii lor preistorici. Era o civilizație arhaică,  ruptă de lume și de orice formă de progres,  abandonată și izolată.  Tocmai de aceea, mulți militanți antifasciști au fost exilați aici, în anii ’40, de către Mussolini. Unul dintre ei, scriitorul Carlo Levi, a scris și o carte (Cristo si è fermato a Eboli) în care deplângea, în mod metaforic, faptul că “Isus nu a ajuns până aici” și s-a oprit la Eboli, ultimul oraș al lumii civilizate, înainte de a intra în Basilicata. Levi descrie exilul său ca pe o călătorie la începuturile lumii. Romanul a fost ecranizat, în 1974, și a avut un succes internațional. După anii ’80, zona a fost recuperată,  din punct de vedere artistic și istoric, și asta datorită Uniunii Europene, a Unesco și a guvernelor de la Roma. În 1993, Unesco a inclus centrul istoric cu locuințele sale, Sassi, în Patrimonul Mondial. Specialiștii au apreciat zona pentru “ecosistemul său urban extraordinar, în stare să perpetueze, din epoca preistorică și până astăzi, modelele habitative ale peșterilor și să le adapteze timpurilor, fără să distrugă armonia între om și natură”.
Acesta ar fi un posibil incipit, unul dintre nenumăratele pe care le-aș fi putut alege, pentru a vorbi despre Matera. Poate că ar fi fost cel mai onest, cel mai jurnalistic, dar eu prefer un altul.

La Matera nu poți ajunge din întâmplare, nu te poți opri să faci un popas, pentru că nu ți-e în drum spre nicio altă destinație, mult mai turistică sau mult mai atractivă (chiar dacă plajele din Maratea nu se află departe);  nu poți face o călătorie cu trenul prin văile dezolante ale Lucaniei (numele antic al regiunii) sau prin câmpiile pline de măslini, zeci de kilometri de măslini,  pentru că la Matera nu este gară și nu trece nici un tren.  La Matera nu vei ajunge dacă ești în căutarea unor locuri aglomerate, haotice, pline de de turiști, ci doar dacă vrei să vezi unul dintre peisajele cele mai neobișnuite,  mai sugestive și mai fascinante din Italia, în care timpul parcă s-a oprit în loc…acum 2000 de ani. Sau dacă ești pasionat de film și ți se pare interesant și emoționant să calci, la propriu, pe urmele lui Pier Paolo Pasolini (care a filmat aici Evanghelia dupa Matei,)  Mel Gibson (cu filmul său Patimile lui Cristos)  Jim Caviezel (protagonistul filmului),  Richard Gere (protagonist in King David),  David Nixon, Marcello Mastroianni,  Virna Lisi, sau pe urmele lui Daniel Craig, alias James Bond. Peste 55 de pelicule, nu doar cu teme biblice, au fost filmate aici, în ultimii 40 de ani. În iunie 2014, au început filmările pentru un kolosal australian, despre viața Fecioarei Maria.  Chinezii au descoperit de curând Matera și au ales-o ca set cinematografic pentru multe producții asiatice,  ultima dintre ele va ieși  în 2015, de Ziua Îndrăgostiților.

Când Mel Gibson a ajuns aici, în 2003, pentru a căuta locuri care să evoce Palestina sau Ierusalimul de acum 2000 de ani, unde să filmeze Patimile lui Cristos (The Passion), a mărturisit că peisajul l-a înnebunit pur și simplu. Locuințele săpate în piatră calcaroasă, amenajate în peșteri, străduțele înguste și abrupte,  care trec uneori peste acoperișurile caselor, văile pustii, fantomatice, din jur, râul aproape arid care creează un fel de defileu abisal, bisericile rupestre săpate în piatră vulcanică…totul era absolut perfect pentru regizorul american.

Recunosc că am descoperit Matera datorită lui Mel Gibson.  Eram de doi ani în Italia, fusesem de câteva ori în Puglia, regiunea vecină cu Basilicata, dar numai după ce am văzut filmul și am admirat-o pe Maia Morgenstern în rolul Fecioarei Maria, am simțit nevoia să merg la Matera să simt dacă într-adevăr locul acesta e atât de tulburător și plin de misticism,  cum au declarat în repetate rânduri regizorul și actorii.  Filmul ieșise de puțină vreme și agențiile de turism încă nu pregătiseră ofertele The Passion Tour și,  oricum,  le-aș fi evitat.  În schimb,  am cedat tentației gastronomice și am mers să mănânc, la recomandarea unor prieteni,  la restaurantul unde venea des Mel Gibson cu trupa și am ales,  din meniul propus cu multă fantezie de “bucătarul lui Gibson”,  Fettuccine alla Mel și tortul The Passion.  Nu e de mirare că,  până și bucătarii au fost inspirați de film, suntem doar în Italia, unde sacrul și profanul se îmbină armonios…inclusiv în zona culinară. Îmi amintesc că totul era gustos și delicios, simplu, esențial, cum e,  de altfel,  bucătăria tradițională din zonă. Asta a fost partea mai puțin spirituală a întâlnirii mele cu Matera, dar nu se poate trăi doar cu hrana pentru spirit…

Cu imaginile din film încă proaspete în minte, am străbătut tot orașul,  care încă nu era invadat de turiști. Fiecare piatră, fiecare peșteră, fiecare colț de stradă, fiecare acoperiș evocau atmosfera încărcată de misticism a filmului…Sau poate că s-a întâmplat invers, a fost tocmai locul acesta încărcat de istorie, de liniște primordială, de început de lume, cel care a dat încărcătură și dramatism filmului. Cele 44 de biserici săpate în piatră, amenajate în peșteri,  pictate în stilul artei orientale, atât de sugestive, au contribuit, fără îndoială, la crearea unei atmosfere unice, care m-a fascinat și m-a emoționat.

Nu știu dacă toate producțiile cinematografice realizate aici și toate marile nume care au poposit la Matera au influențat alegerea juriului european, care a decis ca orașul să fie Capitala Culturală în 2019, dar cu siguranță au dat vizibilitate și prosperitate zonei. La mai bine de 10 ani de la Patimile lui Cristos, se estimează că filmul lui Mel Gibson aduce (încă), anual, la Matera, peste 10.000 de turiști americani.Specialiștii apreciază că se vor investi, în următorii ani,  circa 30 de milioane de euro, în opere de infrastructură și în proiecte culturale, al căror scop este să atragă cât mai mulți turiști, fără să afecteze,  în vreun fel, ecosistemul urban,  unic în Italia. Poate că se va construi, în cele din urmă, și o gară, dar mă tem că șuieratul trenului nu va fi un sunet pe placul locuitorilor din zonă, obișnuiți să audă doar muzica fluierelor din teracotă, viu colorate,  având forma unui cocoș. Acestea sunt considerate obiecte cu valoare apotropaică, pe care locuitorii din Matera le atârnă deasupra caselor, a ferestrelor, a leagănelor, sau le așază la temelia unei case, pentru a alunga duhurile rele.

De-a lungul anilor mi-a fost dat să văd că napoletanii ne seamăna mult nouă, românilor. Sau viceversa: noi semănăm cu ei. Tot aia e! Și ei știu să facă haz de necaz atunci când lucrurile merg din ce în ce mai rău, când pierde vreun meci echipa de fotbal, când se îndrăgostesc, când nu câștigă la loto sau când dă sărăcia peste ei. Și poporul napoletan s-a născut poet și își cântă din rărunchi bucuria și necazul. Iar atunci când are câte-o apăsare sau un necaz, dă fuga la sfântul protector al orașului, San Gennaro (Sfântul Mucenic Ianuarie). Pentru a nu își pierde speranța, oamenii au avut dintotdeauna nevoie să creadă în minuni, iar la Napoli, când spui minune, spui “il miracolo di San Gennaro”.

Pe 19 septembrie, preoți și credincioși deopotrivă se adună în Domul din centru pentru a vedea  dacă sângele coagulat al sfântului redevine lichid, eveniment pe care îl consideră aducător de noroc.  Fenomenul se repetă de mai bine de șapte secole, fără a-şi găsi însă vreo explicaţie ştiinţifică. Napoletanii împrăștiați prin toate colțurile lumii așteaptă înfăptuirea minunii. Ceremonia religiosă este transmisă în direct pe internet și la mai multe televiziuni locale, pentru a-i mulțumi astfel pe toți.  Se crede că ar fi în jur de 25 de milioane de credincioși răspândiți pe toate meridianele planetei. Nu e o întâmplare că la New York, în faimosul cartier Little Italy, sărbătoarea dedicată Sfântului va dura o săptămână. Primarul New York-ului, Bill De Blasio, care are origini napoletane,  a anunțat că va participa și el.

Trebuie spus că mulți așteaptă momentul lichefierii pentru a juca numerele la loto. Nu degeaba există un banc în care un napoletan îi cere Sfântului să-l ajute să câștige la loto, iar San Gennaro îi răspunde că, pentru a câștiga, trebuie să joace mai întâi.

Da, așa sunt napoletanii, încearcă să obțină un câștig, nu numai spiritual, din moștenirea acestui sfânt protector. Apropos de moștenire, există un adevărat tezaur alcătuit din ofrande oferite de-a lungul secolelor.

Dar, înainte de a vorbi despre bogății, să vedem cine este acest martir, simbol al orașului. Se știu puține despre viața lui. Se pare că s-a născut într-o familie foarte săracă și că de mic a rămas orfan de mamă. Când era tânăr, a întâlnit un eremit și a decis să urmeze calea bisericii. Așa se face că a ajuns să fie episcop creștin, iar în anul 305 după Hristos a fost decapitat din ordinul împăratului roman Diocleţian, pentru că a refuzat să se închine în faţa persecutorilor săi. O femeie din popor a strâns, pe ascuns, în două sticluțe, sângele martirului. Legenda spune că primul miracol al lichefierii sângelui a avut loc în anul 1389, iar de atunci se repetă de trei ori pe an  (21 aprilie, 19 septembrie, 16 decembrie), fapt considerat de localnici o garanție că protectorul nu i-a abandonat.

În câteva rânduri, sângele nu s-a lichefiat, iar la scurt timp au avut loc dezastre. În 1527, zeci de mii de persoane au murit din cauza unei epidemii de ciumă, în 1944 a avut loc o erupție a Vezuviului, iar în 1980, mii de persoane și-au pierdut viața într-un cutremur ce a devastat o mare parte din sudul Italiei.

Tocmai de aceea, când miracolul se înfăptuiește, toți răsuflă ușurați. Nu e o coincidență nici faptul că mulți napoletani, pentru a-i face pe plac sfântului, își botează copiii “Gennaro”, motiv pentru care acesta este unul dintre prenumele cel mai des întâlnite în zonă.

Aici se spune că, atât timp cât există  San Gennaro, încă nu e totul pierdut. Numai un popor ingenios și visător ca cel napoletan putea sa ceară ocrotirea sfântă  în fața notarului. Asta s-a întâmplat în anul 1526,  când locuitorii din zonă voiau să scape de războiul și de sărăcia care le aduseseră ciuma și de Vezuviul care provoca cutremure. În fața unui notar, ei s-au angajat ca, în schimbul păcii și a liniștii, să-i construiască sfântului o capelă nouă,  frumoasă și încăpătoare.  Actul notarial a fost semnat pe data de 13 ianuarie 1527. În document, credincioșii se angajau ca, odată costruită capela, aceasta să nu treacă în proprietatea statului sau a bisericii, ci să aparțină poporului. La foarte scurt timp, minunea s-a înfăptuit: războiul a luat sfârșit, Vezuviul s-a liniștit, iar ciuma a dispărut. În semn de mulțumire, a fost costruită capela, care astăzi găzduiește Muzeul dedicat lui San Gennaro și în care sunt expuse peste 21.000 de capodopere. Locașul de cult a devenit cu adevărat casa celor din popor, iar în decursul secolelor, nu a fost furat nici măcar unul dintre obiectele prețioase, pentru că napoletanii reprezintă cel mai bun sistem anti-furt.

Până și Napoleon, ale cărui trupe au jefuit Italia, când a ajuns la Napoli, nu s-a atins de nimic, dimpotrivă a donat o cruce prețioasă. Nu degeaba se spune că San Gennaro e al tuturor și toți îl respectă, inclusiv cei certați cu legea. În timpul celui de-al doilea război mondial, o bombă a căzut peste Domul din oraș, iar pentru a proteja tezaurul, s-a decis mutarea acestuia în Vatican. După terminarea războiului, Vaticanul tergiversa restituirea. Atunci, la episcopul din Napoli s-a prezentat un personaj dubios, un anume Giuseppe Navarra, care a spus: “ vi-l aduc eu înapoi”.  Episcopul l-a însărcinat să readucă acasă bogățiile. După numai câteva zile, Navarra a reușit să intre în posesia tezaurului, însă nu s-a știut nimic despre el pentru o bucată de vreme. Erau mulți cei care spuneau că nimeni nu ar fi trebuit să aibă încredere într-un astfel de emisar. Dupa 10 luni, Navarra a sosit în fața Domului cu tezaurul intact. Nu s-a atins de nici un obiect prețios și a povestit că, pentru a nu cădea pradă hoților, a călătorit doar noaptea și pe străzi laturalnice, de aceea a avut nevoie de mult timp. Întrebat fiind ce dorește în schimb pentru fapta sa lăudabilă, a răspuns:  «Nimic, vreau doar să am onoarea de a fi recunoscut ca fiind cel care a readus acasă tezaurul”.

Experții în opere de artă susțin că acest tezaur are o valoare estetică şi economică “inestimabilă”, fără îndoială superioară celei a Coroanei Angliei şi a Ţarului Rusiei. O parte a colecției a fost prezentată anul acesta la Paris, iar expoziția a fost admirată de un număr record de vizitatori. Una dintre piesele cele mai importante ale colecției este reprezentată de un colier realizat, de-a lungul a 200 de ani, din donaţii ale tuturor caselor domnitoare ale Europei, care au trecut pe la Napoli. Început în 1679, colierul a fost completat apoi prin darurile oferite de Regele Carol al III-lea de Bourbon, de soţia sa, Regina Maria Amalia de Saxonia, de Regina Maria Carolina a Austriei, soţia lui Ferdiand II de Bourbon, de Giuseppe Bonaparte, de Maria Cristina din Casa Calendula, până când a fost terminat, în 1879, cu donaţia regelui Vittorio Emanuele I de Savoia. Curios este faptul că, în 1931, Maria Jose, soţia lui Umberto II de Savoia a vizitat Capela şi, neavând la ea nimic de dăruit, şi-a oferit inelul şi cerceii pe care îi purta.

Regele Ferdianand al II-lea de Bourbon, când a urcat pe tron, a vrut să perpetueze tradiţia darurilor către Sfântul Gennaro şi a invitat 50 dintre cei mai buni bijutieri, care să orneze cu pietre preţioase o adevărată capodoperă. Rezultatul a fost o “Pixidă”, considerată obiectul cel mai frumos al tezaurului. După moartea reginei Cristina de Savoia, soţia lui Ferdinand al II-lea, suveranul a vrut să se căsătorească cu Maria Teresa de Austria. Aceasta era o femeie austeră, considerată antipatică de către napoletani. Ea s-a hotărât să doneze Sfântului Gennaro o “Cruce cu raze”, ce a fost realizată de către unul dintre cei mai cunoscuti bijutieri, Gaspare De Angelis, care a împodobit-o cu diamante, smaralde, rubine, safire şi perle.

În noaptea de 25 noiembrie 1848 a început exilul pontifului Giovanni Maria Mastai Ferretti, viitorul Papă Pius al IX-lea, care a durat mai bine de doi ani. El a vrut să mulţumească napoletanilor care l-au găzduit, dăruind un “Potir” care valora suma exorbitantă de 3.000 de ducaţi. O trăsură somptuoasa, trasă de patru cai, comparabilă astăzi cu un automobil de lux, costa, în acel timp, 30 de ducaţi.

Într-o comedie din 1966, “Operazione San Gennaro”, trei americani, în complicitate cu niște napoletani, încearcă să fure tezaurul. Filmul a avut imediat succes, poate și datorită ideii geniale de a pune împreună un grup de americani organizați și meticuloși cu o seamă de localnici haioși și ghinioniști.

Astăzi este 19 septembrie, iar în timp ce scriu acest articol, agențiile de presă și ziarele naționale titrează: “Il miracolo si rinnova alle 10.11. Il cardinale Sepe annuncia: Papa Francesco verrà a Napoli il 21 marzo 2015”, (Miracolul s-a reînnoit la ora 10 și 11 minute. Cardinalul Sepe anunță: Papa Francisc va veni la Napoli pe data de 21 martie 2015).

La auzul veștii, mulți s-au liniștit: Sfântul a fost generos și de această dată. Fără doar și poate, nu au lipsit nici cei care au dat fuga să joace la loto numerele 10 și 11, ba chiar și 21 si 3, cele legate de viitoarea vizită a Papei în oraș. Poate, poate, joc și eu. Nu se știe niciodată de unde mai apare o minune…

Gabriela Pentelescu

Am fost, în sfârșit, în Germania! Mi-au trebuit 25 de ani, timp în care am văzut mare parte din Europa și am evitat, cu bună știință, Germania. Dacă m-ați întreba de ce am făcut-o,  nu știu dacă aș găsi vreun motiv care să pară cât de cât convingător. În schimb aș fi avut multe motive care să mă facă să îndrăgesc Germania sau,  cel puțin,  să-mi trezească interesul, chiar și numai din punct de vedere turistic.

Vin din Transilvania, dintr-un oraș săsesc, Bistrița, unde a doua limbă “oficială” era germana, pe care am studiat-o și eu timp de opt ani.  Nu o vorbesc, însă, pentru că dragostea mea pentru limba lui Goethe a fost intermediată, în mod nefericit, de profesori neinspirați. Bunicii mei au trăit zece ani în Banat, după ce s-au refugiat,  în 1944,  din Bucovina, într-un sat numit Nițchidorf,  locuit de șvabi, iar mama mea, care avea mai puțin de un an,  a spus primele cuvinte, când a început să vorbească, nu în română, ci în nemțește. Când s-au mutat în Ardeal, bunicul meu vorbea perfect germana, citea în germană și a fost botezat de săteni Șvabul. A fost primul meu “profesor” de germană, cu el am învățat prima strofă din poezia lui Heine,  “Die Lorelei”, pe care nu am uitat-o.

La câțiva ani după revoluție,  îmi amintesc că a existat un moment în care, în grupul meu de amici,  erau mai mulți cei care plecaseră în Germania decât cei care rămăseserăm în țară.  M-am simțit brusc orfană de prieteni și, mai ales, de prietene, și asta după ce Edith și Oana,  prietenele mele de suflet, s-au stabilit în Germania. În toți anii care au urmat ne întâlneam, în fiecare vară,  în România, și, când ne despărțeam, le promiteam că,  data viitoare,  o să ne vedem la o bere pe vreo terasă din Berlin, Munchen sau Freiburg. Între timp, am continuat să ocolesc Germania, alegând alte destinații pentru vacanțe, după criterii eclectice, dar întotdeauna romantice: un fluviu, o mare, un castel pe o colină,  un muzeu, un scriitor iubit a cărui aură vroiam să o simt în spațiul său,  un poet pe care l-am citit în original și pe care vroiam să-l descifrez la el acasă, muzica vreunui cântăreț sau grup care m-au făcut să îndrăgesc un loc etc. Recunosc că unul dintre criterii, chiar dacă pragmatic,  mi-a condiționat alegerile aproape întotdeauna.  E vorba despre limba vorbită în acel loc, care trebuia să fie cât de cât descifrabilă,  element pe care îl consider indispensabil într-o experiență de viață atât de complexă cum e o călătorie.  Fără o înțelegere la nivel lingvistic nu se poate produce acea întâlnire magică între sufletul nostru și sufletul unui loc.

În cele din urmă,  poate că distanța dintre mine și Germania a fost cauzată tocmai de bariera lingivistică, pe care am încercat să o depășesc,  anul ăsta, cu câteva luni de germană intensivă on line. Nu am depășit nivelul de începători, dar am reușit să depășesc faza de “indiferență cu premeditare” față de această țară.

Am ales Berlinul pentru că, în ultima vreme, în jurul meu erau tot mai mulți ( atât în Italia cât și în România), cei care plecau sau se întorceau de la Berlin,  sau cei care au decis să se mute aici. Pe măsură ce citeam tot mai multe despre Berlin, simțeam că e momentul să văd orașul care are mai multe poduri decât Veneția,  e de opt ori mai mare decât Parisul, are de trei ori mai multe muzee și dublul turiștilor pe care îi are Roma,  are de trei ori mai multe universități și de două ori mai multe teatre decât Londra, are cel mai mare procent de emigranți din întreaga Europă și cele mai numeroase grupuri etnice.

Știam multe despre Berlin când am ajuns aici și mă așteptam la orice: să îmi placă la nebunie, să mă dezamăgească, să mă exaspereze cu dimensiunile lui enorme, dar eram sigură că nu mă va lăsa indiferentă. Nu a fost dragoste la prime vedere. Primul impact a fost puternic și dominat de stări contradictorii. Berlinul nu are un centru, “inima topografică” a orașului e risipită în cele patru puncte cardinale, e un oraș imens, dispersiv, în care  e ușor să te pierzi, dar farmecul lui stă tocmai în faptul că e suprinzător, e suficient să te rătăcești preț de câțiva metri, să te întorci la un colț de stradă și să descoperi un alt cartier, altfel decât tot ceea ce ai văzut până atunci. Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o simplă plimbare poate să devină un înconjur al lumii: simți atmosfera pariziană, cu ai săi Bateaux Mouches, pe malurile fluviului Spree, atmosfera elegantă vieneză, în cartierul Nikolaiviertel; cele 1700 de poduri te poartă,  cu imaginația,  prin Veneția, Praga sau Roma,  zona modernă, futuristică și avangardistă din zona Potsdamer Platz te face să te gândești la New York, iar artiștii de stradă din Alexander Platz te duc cu gândul la Picadilly Circus din Londra. Berlinul îți oferă și un alt fel de călătorie în jurul lumii, de data aceasta gastronomică, un adevărat paradis al simțurilor, cu parfumurile picante , aromele intense și condimentate ale restaurantelor etnice răspândite în tot orașul.

E un oraș cu o mie de fețe, pentru toate gusturile, în continuă mișcare și schimbare, de care nu te saturi pentru că nu ajungi să-l cunoști în întregime. Nu e un loc care a rămas victimă propriei istorii, chiar dacă o bună parte din oraș a fost distrusă,  în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe ruinele trecutului s-a născut spiritul orașului nou, în jurul unui concept esențial, acela al memoriei colective, tăcute, discrete, nicidecum populiste. Monumentul dedicat Victimelor Holocaustului e o mărturie a felului în care Berlinul și-a asumat propria istorie :  în timp ce te plimbi prin orașul aglomerat, dinamic, viu, te trezești,  dintr-odată,  în fața a 2711 lespezi din piatră gri,  de diverse mărimi, dispuse asimetric, cu tot mai puțin spațiu și lumină între ele,  în așa fel încât să dea senzația de sufocare, de neliniște, de teamă, lespezi fără nume și fără cuvinte care să le justifice prezența. E un semn tacit și tulburător că trecutul nu a fost uitat, sau aruncat în molozul șantierelor de către excavatoarele grăbite să radă la pământ urmele bombardamentelor.

În ceea ce privește istoria mai recentă, aceea a Berlinului divizat, a celor două Germanii și a celor 28 de ani de existență a Zidului blestemat, memoria colectivă a găsit forme de exprimare din cele mai diverse, de la crearea celei mai lungi galerii de artă în aer liber, East Side Gallery,  la tarabele care vând diverse obiecte simbolice ale Germaniei comuniste și bucăți din vechiul zid ( a căror autenticitate e îndoielnică), sau la chioșcurile care vând vederi din Berlin, cu o piatră încorporată, lipită pe imagine, o imitație a pietrelor din vechiul zid. Am evitat vizitele tematice din fostul Berlin de Est,  pentru că am trăit 21 de ani în România comunistă și prefer să păstrez intactă, în memoria personală, amintirea dramelor care s-au consumat de o parte și de alta a zidului, ajunse și la urechile noastre, în anii ’80, în ciuda cenzurii. În Bistrița rămăseseră încă mulți sași, ai căror prieteni sau rude, plecate în Germania, simțeau pe propria piele consecințele dureroase ale unei decizii istorice iraționale.

Așa cum am mai spus, Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o incursiune prin istoria acestui oraș echivalează cu o lecție de istorie universală, complicată, tulburătoare, pe alocuri revoltătoare, dar vie. Ceea ce surprinde cel mai mult e tocmai echilibrul între trecut și prezent, între vechi și modern, într-un amalgam fascinant de culturi, de stiluri, de etnii, de suflete, de idei, în continuă mișcare, transformare, reînnoire.

În Berlin nu ai cum să te plictisești pentru că e un oraș inepuizabil, plin de surprize…de tot felul, cum ar fi, spre exemplu, să citești pe o fotografie, scris cu pixul și cu greșeli de ortografie, frați preteuș și znagov, pe una dintre zecile de fotografii artistice ale unei  expozitii în aer liber, în zona Domului…