Pensate ad una fuga romantica in un posto innevato dove l’atmosfera è fiabesca e i gradi sotto zero risvegliano in voi il gusto dell’avventura; no, non volete scegliere uno di quei luoghi inflazionati dai “romantici seriali”, con strade troppo consumate da passi innamorati. Diciamo che avete voglia di scoprire un posto romantico e, allo stesso tempo, misterioso, dove i tetti a falde hanno occhi che ti sorridono dagli abbaini e sonnecchiano dalle soffitte, i ponti hanno orecchie e traballano al sentire di una bugia (soprattutto d’amore)… non sto delirando, seguitemi!

Ok, forse non pensavate proprio ad un posto come questo perché probabilmente non sapete nemmeno della sua esistenza. Si chiama Sibiu, si trova nella terra al di là della foresta,  la Tran-silvania, e il quotidiano britannico The Guardian, l’ha scelta tra le dieci città europee più adatte per una fuga romantica invernale.

Altro che vampiri, lupi mannari e castelli tenebrosi! La Transilvania è molto di più, è ricca di storia e cultura,  di castelli medievali, poderose chiese fortificate, città di mercanti, edifici mitteleuropei, villaggi rurali che conservano ancora l’aspetto e le tradizioni dei secoli che furono. La composizione etnica della regione è ancora più complessa: due popoli “misteriosi”, i siculi ungheresi (Székely) e i sassoni tedeschi, vi hanno vissuto insieme ai rumeni, contribuendo ad arricchire il suo patrimonio culturale. Inoltre,  la comunità zingara, la più numerosa d’Europa, è perfettamente integrata nella vita del paese. E’ una Babele moderna in cui si parlano abitualmente il rumeno, l’ungherese, il tedesco e il romanes.

Siamo sempre in Transilvania e non può mancare una leggenda a spiegare la colonizzazione di questa terra da parte dei sassoni.

Vi ricordate la storia del pifferaio magico di Hamelin che, per vendetta verso la città che non lo aveva pagato, dopo averla liberata dai ratti, rinchiude tutti i bambini in una grotta e li lascia morire? Nella maggior parte delle versioni non sopravvisse nessun bambino, ma varianti più recenti introducono un lieto fine in cui i bambini entrano in una caverna seguendo il pifferaio magico ed escono nella grotta di Almaș,  in Transilvania. I bambini portati dal pifferaio magico sarebbero i primi sassoni arrivati in questa terra.

Sibiu, soprannominata anche la piccola Vienna,  è una delle città più rappresentative delle Transilvania, ed è proprio per questo motivo che è stata eletta, nel 2007,  capitale europea della cultura.

Questa città è stata all’avanguardia praticamente su tutto in ogni epoca. A Sibiu vennero aperti l’ospedale più antico della Romania, nel 1292, la prima scuola romena,  la prima farmacia, il primo teatro. Qui venne stampato anche il primo libro in lingua rumena e aperto il primo museo del paese, Brukenthal. Nel 1797 venne aperto a il primo laboratorio omeopatico al mondo, nel 1896 fu la prima città rumena a utilizzare l’energia elettrica; nel 1904 fu la seconda città europea ad avere una linea di tram urbani alimentati ad elettricità.

Nella storia più recente, Sibiu ha scritto una pagina importante durante la rivoluzione anticomunista del 1989. Dopo Timisoara fu la seconda città dove la popolazione uscì per le strade a manifestare contro il regime. In quei giorni, a Sibiu, morirono 99 persone.

Quello che affascina oggi è il modo armonioso ed incantevole in cui convivono due atmosfere apparentemente discordanti, quella un po’ moderna, bohemienne degli splendidi caffè, degli edifici sbiaditi, con gli artisti di strada e gli innumerevoli festival che si susseguono per tutto l’anno (tra i più rinomati,  il Festival di Jazz e il FRINGE, il Festival di teatro, considerato a pari con quello di Edimburgo) e quella favolosamente medioevale, con gli artigiani al lavoro davanti a vecchie botteghe e infinite mura, bastioni e torri a proteggerla.

Ogni passeggiata a Sibiu inizia dal suo cuore, ossia dalla Piazza Grande, dichiarata Patrimonio Unesco. La piazza è delimitata da un complesso colorato di case barocche, come la Casa Blu,  o rinascimentali, come la Casa Haller, con elementi gotici e facciata ornata da leoni.  L’attrazione turistica più importante è il Palazzo-Museo Brukhental, uno dei più importanti edifici barocchi della Romania, ispirato ai palazzi viennesi. E’ stato costruito nel XVIII secolo, dal barone Samuel von Brukenthal, dopo essere diventato il governatore della Transilvania,  come residenza ufficiale e per ospitare la sua vasta collezione d’arte. 

Gli edifici che si affacciano sulla piazza hanno una caratteristica singolare: si tratta dei famosi tetti con delle particolari fessure che sembrano occhi che osservano, curiosi, maliziosi e a volte inquietanti. Se volete sfuggire agli sguardi indiscreti dei tetti potete salire nella Torre del Municipio, o la Torre dell’Orologio, del XIII secolo, arrampicandovi sui 141 scalini a chiocciola. La magnifica vista sulla città vi ripagherà di tutta la fatica. 

Dalla Piazza Grande, passando sotto l’arco della medievale della Torre, si sbuca nell’adiacente Piazza Piccola, invasa dalle terrazze di bar e ristoranti. La strada che da questa piazza scende verso la città bassa è dominata dal Ponte delle bugie. E’ credenza comune che la struttura abbia orecchie in grado di riconoscere una bugia al punto da cominciare a gemere e traballare. Si racconta che i prìncipi portavano qui le loro future spose a giurare sulla proprio illibatezza. Se il ponte traballava, il principe ingannato buttava giù la ragazza. Un’altra leggenda dice che i cadetti della vicina Accademia Militare baciavano le loro ragazze e facevano promesse spesso non mantenute, ma venivano smascherati. Qualunque sia la verità, una cosa è certa: il ponte è ancora in piedi, dal 1859,  e, nonostante il traballio, di bugie ne avrà sentite sicuramente tante!

Nella bellissima Piazza Huet, interamente circondata da palazzi ed edifici dallo stile gotico, si trova la Chiesa Evangelica, del 1300, molto simile alla Chiesa di San Vito di Praga.  Tra le opere conservate al suo interno, due in particolare non possono assolutamente essere tralasciate: si tratta dello splendido crocifisso in legno, del 1445, e del più grande organo della Romania, con 10.000 canne, attualmente utilizzato per importanti concerti.

Finito il giro nella città bassa, al tramonto non perdetevi il cosiddetto “Passaggio delle Scale”, scalinata stretta tra mura e case di pietra che collega città alta e città bassa. Con i suoi colori, i suoi archi e la sua prospettiva vi regalerà uno spettacolo unico. Arrivati nel centro storico, fermatevi in uno dei tanti locali della via pedonale Nicolae Bălcescu (tra le più antiche, è del 1492) che di giorno affascina con cortili interni, negozi, laboratori artigianali e vecchi caffè e di sera diventa il cuore pulsante della vita notturna di Sibiu.

Mentre assaporate i profumi e gli aromi intensi delle cucine tipiche, tedesca, ungherese e rumena (e i fumi della grappa), leggete un po’ di Emil Cioran, il grande filosofo e saggista che è nato in un paesino vicino e che diceva spesso: “In questa vita non ho amato che tre luoghi: Sibiu, Dresda e Parigi“. Chi sa a quale strada di Sibiu pensava quando scriveva: «Guardo con ineffabile nostalgia quella piccola via solitaria, dove mi piacerebbe passeggiare in questo momento! Impossibile immaginare la mia giovinezza senza di essa”?

 

M-a sunat sora mea,  dis-de-dimineață,  și avea chef de făcut politică, în ajunul alegerilor din țară. Eu nu prea aveam, recunosc, prinsă cu agitația din Italia, care s-a trezit,  iar,  fără guvern, cufundată într-o criză politică gravă,  într-un moment extrem de delicat pentru Europa. Am încercat eu să-i explic că,  aici,  există riscul alegerilor anticipate, al victoriei extremiștilor, care vor să scoată Italia din Uniunea Europeană și să-i scoată din țară, cu picioare în fund,  pe toți emigranții. A rămas surprinsă și dezamăgită atunci când i-am spus că nu votez. Chiar dacă argumentul meu nu a fost cel pe care îl invocă majoritatea absenteiștilor,  și anume “nu merg pentru că oricum nu se schimbă nimic“, a ținut să mă apostrofeze,  cu o pildă care circulă pe rețele: Asta cu “nu mă duc la vot pentru că oricum nu se schimbă nimic e la fel cu nu mă spăl pe dinți că oricum nu mă pupă nimeni”, păi tocmai de aia nu te pupă nimeni.

E pentru prima oară, în ultimii 15 ani, când nu votez. Am mers la vot la toate alegerile, în Italia și în România, la cele locale, parlamentare, euro-parlamentare, prezidențiale (doar în România, pentru că în Italia președintele e ales de către Parlament);  mi-am exprimat opinia la referendumul italian, din 2011,  având ca temă privatizarea serviciilor hidrice (care au rămas publice),  dar și construirea unor noi centrale nucleare (care nu s-au mai construit). Am votat și la ultimul referendum din Italia, cel care a dus la căderea guernului Renzi.  Am participat și în 2012, la referendumul din România privind suspendarea președintelui Băsescu. Uneori am câștigat, de multe ori am pierdut, am fost, pe rând, fericită, mulțumită că mi-am putut exprima, în mod concret,  o opinie, convinsă că votul meu nu era indispensabil, dar era important; am fost, apoi, furioasă și dezamăgită, atunci când am pierdut, a doua zi  juram că nu o să mai votez niciodată, dar am votat mereu. Pentru că nu am crezut niciodată, cu adevărat, că e totuna,  cu sau fără votul meu. Poate că eram naivă sau arogantă, dar am fost întotdeauna convinsă că votul meu contează.

Știu că,  și de data asta,  contează, însă, nu voi vota. Nu din nepăsare sau din indiferență față de ceea ce se întâmplă în România, țara în care nu mai locuiesc de ani buni,  dar de care sunt legată,  în mod iremediabil,  și nici din comoditate, mai ales că,  acum,  există și posibilitatea votului prin corespondență. Nu voi vota din două motive.

Am urmărit campania electorală și am avut sentimentul că asist la o piesă de teatru al. După 26 de ani ne temem,  iar,  sau încă,  de ruși și de miliardarul Soros???? Adversarii politici își construiesc și acum, în 2016, discursurile electorale acuzându-se reciproc, pe de o parte, că ar fi controlați,  din umbră, de Soros, pe de alta, că ar fi manipulați de Rusia? Am citit că ar exista riscul unei guvernări empatice cu rușii și mai puțin empatice cu Occidentul, că ar exista la noi o stângă marxistă, a băieților din Primăverii, cu os de nomenclaturist, că românii sunt puși să aleagă dacă vor o țară occidentală sau o satrapie asiatică, că Soros  și ale lui 660 de ONG-uri și firme vor să controleze totul în România: lemnul, aurul, pământul, universitățile, spitalele…că americanii nu s-au oprit, de data asta, la Berlin, ci au ajuns la Deveselu și în Kogălniceanu, că România ar fi amanetată rușilor, că se va întoarce sistemul securist, dacă nu ieșim masiv la vot. Am aflat că Băsescu vrea să-i împiedice pe cei din PSD și ALDE să își înhațe prada,  în vreme ce Elena Udrea, o femeie cât zece bărbați, promite că va lupta împotriva sistemului.

Între Caragiale și Ionescu, nu știu cine ar fi găsit mai multă inspirație în această campania electorală.

Nu am auzit vorbindu-se,  în mod serios, despre un proiect comun pentru țară, despre legi prioritare, despre interesul național, fără slogane demagogice, despre poziția României în Uniunea Europeană, despre angajamentele luate de țara noastră, la nivel european, despre imaginea României în lume. Și ajung la al doilea motiv, pentru care nu voi vota.

Sunt în Italia de 15 ani și niciunul dintre guvernele României, niciunul dintre candidații pentru diasporă nu au fost capabili să promoveze o politică eficientă,  care să schimbe percepția negativă pe care o au,  încă, italienii despre noi.

Acum două săptămâni, în cadrul emisiunii Striscia la Notizia, una dintre cele mai cunoscute emisiuni din Italia, urmărită de milioane de telespectatori, s-a transmis un reportaj,  pe care îl consider scandalos, revoltător și extrem de periculos, despre romii care trăiesc în apropierea rămpilor de gunoi din Roma, în condiții igienice groaznice. Toți cei intervievați au declarat că sunt români,  că au plecat din România pentru că le-au dat foc la case, că nu se pot întoarce pentru că nu au ce face în țară, dat fiind faptul că nu își pot găsi de lucru.  Întrebați fiind, de către reporter, cu ce se ocupă în Italia, au răspuns cu nonșalanță că fură, pentru că altfel, din ce ar putea să trăiască?  Furăm cu toții, avem copii mulți, ce putem face? Un tânăr rom, mascat,  a improvizat o melodie rap în care descria,  cu amănunte, cum intră, noaptea,  în casele italienilor, ce fură și cum fură, declarându-se mândru că poliția nu reușește să îl prindă. Am rămas șocată și m-am gândit la milioanele de italieni,  care au văzut reportajul, la cei care  au fost, la un moment dat, victime ale unor furturi comise de români ( nu puține la număr, din păcate), la toți cei care,  încă,  mai cred că romi și români sunt doar sinonime, la toți italienii care vor vota Liga Nordului,  având,  în fața ochilor,  imaginea disprețuitoare a romului rapper,  de la periferia Romei. M-am gândit la toți românii onești din Italia, care se simt judecați și discriminați, din cauza romilor care fură și care se declară români.  M-am gândit,  apoi, la guvernul României,  care nu a avut nicio reacție în fața acestui atac direct la imaginea țării, m-am gândit la candidații pentru diasporă, care îmi cer votul și care nici măcar nu știu despre ce vorbesc eu aici!

Am crezut întotdeauna că votul e cea mai eficientă formă de protest, dar, de data asta, voi protesta altfel.

https://www.youtube.com/watch?v=XViBP9RTRkQ

Tată, ești singurul italian care a reușit să fie părăsit de o româncă! Băiatul meu, de doisprezece ani, mă cheamă, revoltat, să văd trailerul noului film,  pentru adolescenți, intitulat Piuma. Într-una dintre scene, protagonista, în toiul unei discuții aprinse cu tatăl ei, îi spune acestuia că nu e cel mai potrivit să-i dea sfaturi despre viață, tocmai el,  singurul italian care a reușit să fie părăsit de o româncă. Băiatul meu mă întreabă dacă nu mi se pare rasistă o astfel de replică?

Nu pot recunoaște, în fața lui, că mi se pare, dacă nu chiar rasistă, cel puțin ofensatoare la adresa noastră, mai ales, pronunțată cu o intonație,  care accentuează sensul peiorativ al frazei. Toate principiile educative cu care mi-am crescut copilul, născut în Italia, cu tată italian, sub semnul diversității,  care imbogățește o societate,  și al multiculturalității,  care deschide larg mințile, nu pot să dispară în van din cauza unei replici dintr-un film!

În realitate, însă, nu e vorba doar despre o singură replică și îmi vin în minte alte scene în care,  fie apar români,  care întruchipează personaje negative sau stereotipale ( badante sau escort), fie replici jignitoare și discriminatorii, adesea gratuite,  la adresa românilor. Mă întreb dacă,  nu cumva,  toate prejudecățile și locurile comune,  care au ținut primele pagini ale ziarelor din Italia, în ultimii ani, nu s-au mutat în spațiul cinematografic, schimbând doar registrul, dar nu și substanța? Românii nu mai sunt, atât de des,  protagoniștii unor evenimente de cronică, dar au devenit ținta unor atacuri discriminatorii mult mai subtile în noile filme italienești.

Ceea ce mă surprinde este faptul că publicul italian nici măcar nu sesisează conotațiile negative,  pe care le are o anumită replică, poate pentru că percepția românilor este atât de compromisă, incât nu mai surprinde pe nimeni o frază cum ar fi: Tată, ești singurul italian care a reușit să fie părăsit de o româncă! Mi-am dat seama de asta într-o seară, la o pizza,  cu prietenii mei italieni,  pe care am încercat să-i fac să înțeleagă de ce mi se pare jignitoare o astfel de replică și multe altele, din filme care au avut mare succes la public, realizate de  regizori importanți.

De exemplu, în filmul Il nome del figlio, Numele fiului, realizat de o mare regizoare, Francesca Archibugi, cu un scenarist de excepție, Fracesco Piccolo, una dintre protagoniste, uitându-se în oglindă, exclamă: Doamne, cum m-am fardat, cu verdele ăsta par o româncă!  Cum adică, îmi vine să spun și eu, întocmai ca fiul meu, româncele se fardează toate cu verde? Și eu, uneori, mă machiez cu un pic de verde, pentru că, fiind roșcată, se potrivește, dar, de când am văzut filmul, sunt atentă, pentru că nu vreau să par o româncă. 

A părea o româncă…De multe ori mi s-a spus că nu par româncă, iar eu aș fi vrut să-i întreb pe cei care erau convinși că îmi făceau un compliment, cum e, de fapt, o româncă? Unii m-au întrebat cum de am pielea deschisă la culoare, dacă sunt româncă, convinși că toți românii sunt mai tuciurii. Am auzit atât de multe fraze,  care mi s-au părut jignitoare sau discriminatorii,  în cei 15 ani, de când sunt în Italia, încât aș putea scrie scenariul unui lung film. Mă limitez, însă, la replici din filme pe care le-au vazut milioane de italieni și,  la care,  mulți au rămas indiferenți.

Româncele, spre exemplu, se bucură de atenție în filmele italienești, dar nu și de considerație. Aproape întotdeauna sunt badante sau prostituate,  de lux,  ce-i drept.

În comedia Amici come noi, Prieteni ca noi, apare, printre personaje, Florina, o badantă româncă,  cu care are o relație Amedeo, unul dintre protagoniști. Florina e apreciată pentru generozitatea ei amoroasă și pentru calitățile ei pe plan sexual. Atunci când e vorba despre iubire, nu e nimic de făcut, româncele sunt cu mult înainte, spune Amedeo, explicând de ce i-a picat cu tronc românca.

Într-o altă comedie, La vita è una cosa meravigliosa, Dorina e o româncă de care se îndrăgostește un polițist. În timp ce realiza niște interceptări telefonice, descoperă că iubita lui era, de fapt, o prostituată de lux. Atunci când o întreabă de ce o face, Dorina se justifică,  spunând că trimite bani acasă, la București, mamei sale, care visează să-și deschidă o pompă de benzină. Scenaristul nu scapă ocazia să exploateze un joc de cuvinte cu tentă erotică, creat în jurul cuvântului pompă, care, în italiană se referă la o anumită practică sexuală.

Cum spuneam, româncele, în filmele italienești, sunt, fie badante, fie prostituate. În filmul Sotto una buona stella (Sub o stea norocoasă) românca e o muncitoare în salopetă,  care restructurează un apartament și deranjează vecinii,  pentru că lucrează la ore nepotrivite. Își cere scuze spunând că a confundat fusul orar de la Roma cu cel din București și se oferă să repare, gratis, mașina de spălat a vecinilor. În același film, apare și nelipsita badantă româncă. La fel ca în filmul Pazze di me, Nebune după mine, unde Niculina, îngrijitoarea unei profesoare bolnave de Alzheimer, are o singură pasiune, cafeaua espresso, și o singură grijă, că bătrâna va muri și va rămâne fără loc de muncă.

Într-un film de televiziune,  intitulat Rosso e blu (Roșu și albastru), a cărui acțiune se petrece într-un liceu din Roma, unul dintre personaje este un elev român, Adam, foarte inteligent, serios și sârguincios, cu părinți ambițioși care doresc ca fiul lor să fie primul în clasă, sperând ca,  în acest mod, să obțină un fel de revanșă morală pentru toate umilințele pe care le-au trăit, ca emigranți,  în Italia. Scenaristul a considerat, probabil, că un astfel de român ar putea părea atipic și la făcut protagonistul unei scene dure de delicvență. Băiatul bun nu ezită să fure un pistol și să jefuiască o benzinărie, din dragoste pentru fata rebelă și labilă de care era îndrăgostit și căreia îi șoptește, adesea,   cuvinte de dragoste, în română. Se pare că e foarte greu pentru un scenarist să se elibereze de stereotipurile legate de români, atât de înrădăcinate în mentalitatea publicului italian, dacă până și unui adolescent român i se dau conotații negative, adesea forțate.

În 2013, Alessandro Gassman debuta ca regizor cu un film intitulat Razza bastarda, în care interpretează personajul lui Roman, un traficant de droguri român, care trăiește la periferia societății, dar care visează un altfel de viitor pentru fiul su, Nicu. Majoritatea personajelor sunt români, fie traficanți sau criminali, fie  prostituate ( una dintre ele,  interpretată de către Mădălina Ghenea). Atmosfera e sumbră, dominată de o violență ieșită din comun, de o agresivitate exremă și de o degradare morală greu de imaginat. Am hotărât să povestesc în acest film despre acei oameni care greșesc mult în viață, aș fi putut sa fiu mai clement cu ei, însă nu mă interesa asta,am vrut să fac un film dur, la fel ca locurile pe care le-am descris, a spus regizorul.

Poate e doar o întâmplare,  sau o pură coincidență faptul că toate personajele sunt români, nu albanezi, polonezi sau ruși. Așa cum, probabil, e doar o întâmplare că nu apare niciodată, într-un film italian, un român medic, profesor, cercetător, inginer sau muzician.

În ceea ce privește muzicienii, trebuie să rectific: uneori apare vreun grup de romi,  care cântă pe străzile Italiei, sub privirile curioase sau grăbite ale trecătorilor, pentru care rom sau român sunt doar sinonime pentru a indica aceeași comunitate,  care se vede nevoită să se lupte cu multe prejudecăți și cu scenariști neinspirați.

Sunt numite, cu o metaforă,  famiglie arcobaleno, sau familii curcubeu. Nu sunt familiile multietnice,  devenite o realitate cu care ne-am obișnuit, în Italia multiculturală, și din care fac parte și eu. Este vorba  despre familiile altfel, cele cu două mame sau cu doi tați, familii pentru care Parlamentul a adoptat, de curând, o lege controversată, dar considerată istorică, care prevede recunoaşterea uniunilor civile între parteneri de acelaşi sex.  Cuplurile care fac parte din astfel de uniuni vor obţine anumite drepturi, cum ar fi dreptul de a asista,  în spital,  propriul partener,  sau dreptul de a primi pensie de urmaş. Din lege a fost eliminat punctul legat de adopții, așa numitele stepchild adoption, care permitea unuia dintre cei doi parteneri să adopte copilul biologic al celuilalt.

Italia conservatoare și catolică intră, în sfârșit, în Europa, cu o lege din care lipsesc, încă, multe prevederi și care, probabil, va trebui modificată, în cazul în care Uniunea Europeană va adopta, în prima jumătate a anului 2016, noile certificate de căsătorie, de naștere sau de adopție, din care vor dispărea cuvinte “anacronostice” ca mamă și tată, soț și soție, înlocuite cu părinte 1 și părinte 2, partener 1 și partener 2. 

Anticipând, oarecum, legislația europeană,  primarul din Napoli a decis, în septembrie 2015, în premieră în Italia, să-i elibereze un certificat de naștere lui Ruben,  copilul cu două mame, născut în Spania, prin inseminare artificială, într-un cuplu,  căsătorit legal, la Barcelona. Pe certificatul său de naștere,  e scris numele celor două femei, unul,  în dreptul mamei, celălalt, în dreptul tatălui. Prefectul a anulat actul, iar primarul a făcut recurs. Între timp, opinia publică se divide între conservatori și moderni, politicienii au găsit un subiect fierbinte de campanie electorală și copilul așteaptă să i se dea un loc în lume și o identitate.

Poate că pentru copii ca și Ruben, sau pentru copiii cu părinți divorțati, sau pentru cei care și-au pierdut tatăl,  unele grădinițe din Italia au decis să nu mai organizeze nicio serbare, de Ziua Tatălui, în 19 martie, pentru a nu leza sensibilitatea celor mici. Niciuna dintre explicațiile date de către directorii în cauză nu a convins acea parte a opiniei publice care și-a exprimat,  cu vehemență,  revolta față de ceea ce a numit un atac la valorile familiei clasice.  În atenția moraliștilor și a tradiționaliștilor au ajuns nu doar directori de grădinițe dar și… Kung Fu Panda!  Un cunoscut jurnalist și politician italian (candidat la primăria din Roma din partea Partidului familiei) a declarat că a treia parte a cunoscutului film de animație este o evidentă operațiune de spălare pe creier a copiilor, cărora li se prezintă ca fiind o normalitate faptul că protagonistul are doi tați, unul natural și celălalt adoptiv!

Cam asta e atmosfera, pe alocuri, delirantă,  în care s-a sărbătorit, în Italia, Ziua tatălui.  Păcat că mulți se pierd în discuții sterile și ignoră semnificația profundă a acestei zile, cea legată de figura lui San Giuseppe, Sfântul Iosif, sărbătorit, în 19 martie, ziua în care se presupune că ar fi murit. În anul 1479,  a fost inclusă în calendarul catolic, de către Papa Sisto al IV-lea, și, până în anul 1977, era declarată sărbătoare națională. Din 1968, este asociată cu Ziua tatălui, tocmai pentru că sfântul Iosif este considerat un simbol al devotamentului, al umilinței și al răbdării.

Așa cum se întâmplă cu multe sărbători religioase, și aceasta a devenit, în timp,  un amestec de ritualuri religioase și păgâne. În multe regiuni, fiind în preajma echinocțiului, ziua marchează trecerea de la iarnă la primăvară și e celebrată cu focuri purificatoare, care se aprind în piețe, în unele zone,  chiar în fața bisericilor. Conform tradiției, e aruncată în foc o marionetă din pânză, întruchipând un bătrân, care simbolizează iarna. În Puglia, spre exemplu, sunt curățați măslinii și ramurile uscate sunt arse, ca semn de bun augur pentru primăvara care începe. În Sicilia, există alte obiceiuri, cum ar fi acela de a organiza, în piețe,  prânzuri colective pentru cei săraci, sau de a invita acasă o familie săracă, și asta pentru că sfântul Iosif este considerat protectorul sărmanilor. Mesele sunt bogate și fiecare tip de mâncare are valoare simbolică.

La Napoli,  de Ziua Tatălui, casele și străzile sunt inundate de parfumul îmbătător,  dulce și aromat al prăjiturilor care sunt asociate cu această sărbătoare. Este vorba despre faimoasele zeppole di San Giuseppe, un fel de bigné cu cremă de vanilie,  obligatoriu prăjite în baie de ulei și ornate cu vișine.  Prima rețetă datează de la începutul secolului al 19-lea, chiar dacă originile acestui desert, cunoscut într-o altă formă, sunt plasate în jurul anului 500 î. Hr, când la Roma se celebra sărbătoarea numită Liberalia, în timpul căreia romanii obișnuiau să bea mult vin, amestecat cu miere și condimente,  și să mănânce un fel de gogoașe prăjite. Potrivit unei legende, însă, desertul este legat, în mod direct,  de numele sfântului Iosif: se narează că, după fuga în Egipt, împreună cu Fecioara Maria și cu pruncul Isus, sfântul Iosif a fost nevoit să vândă astfel de gogoașe, pe stradă, pentru a-și putea menține familia, singur, într-o țară străină.

Familia… un cuvânt simplu, primordial, care a devenit, în ultima vreme, atât de complicat și controversat!