Mi-e dor de bunici, de casa cu iasomie, de casa cu prispa înaltă și ferestrele mărunte,  în care încăpeau doar privirile noastre de copii curioși și nerăbdători,  în ajun de Crăciun; mi-e dor de tinda întunecoasă, care se lumina brusc de dragoste și de miros de pancove; mi-e dor de paturile înalte,  cu saltele din paie și perne cu pene de gâscă, unde noi, nepoții, dormeam înghesuiți, strânși în îmbrățișări vindecătoare, care ne alungau toate spaimele și neânțelegerile. Mi-e dor de banca din fața casei,  umbrită de teii bătrâni, pe care bunicul se așeza să-și odihnească piciorul de lemn și să ne potolească neastâmpărul. Mi-e dor de podul casei în care urcam să privim norii,  când leneși, când grăbiți, de pe ochiul de geam,  care ne părea un străjer pe acoperișul lumii. Mi-e dor să-l văd pe bunicul mângâind coama cailor, în timp ce le susura vorbe mie neînțelese.

În 2 octombrie, în Italia,  e Sant’Angelo, Ziua îngerilor păzitori și, totodată,  Ziua Bunicilor.

Pe bunicii mei i-am sărbătorit rar, atunci când trăiau. Îmi amintesc o sărbătoare de 80 de ani a bunicului meu, dar nu mi-l amintesc să fi suflat în lumânările de pe tort. Există o poză care a reușit să oprească acea clipă și a imortalizat momente de fericire pură, în alb și negru. E singura în care suntem împreună toți verișorii, înainte să ne fi rătăcit prin lume și să ne fi pierdut prin propriile neliniști. Nu-mi amintesc alte sărbători cu bunicii mei. Zilele lor de naștere cădeau, mereu,  în mijlocul săptămânii și în timpul școlii,  de parcă nu voiau să ne încurce și să ne dea peste cap viața frenetică,  pe care o duceam și care ne îndepărta de ei. Le-am spus rar la multi ani, de ziua lor, pentru că, la vremea aceea,  era complicată comunicarea și sunt sigură că ar fi preferat să ne strângă în brațe și nu să ne audă vocea neclară, bruiată de furtuni și de griji.  La țară, oamenii nu dădeau prea mare importanță zilei de naștere, unii nici măcar nu își aminteau când s-au născut. Nu aprindeau lumânări pe tort și nici nu așteptau să vină copiii,  de la oraș,  să îi sărbătorească. Țăranii erau prinși cu schimbarea anotimpurilor și nu cu număratul anilor care treceau. Își aminteau câți ani aveau doar atunci când murea cineva, și se întrebau dacă a fost mai tânăr sau mai bătrân decât ei.

Nu le-am făcut multe cadouri bunicilor de ziua lor, adevărul e că îmi amintesc așa de puține și-mi pare rău…o pălărie,  o vestă, o fustă din catifea, un batic…i-am avut atâta vreme lângă mine și mă tem că am pierdut vremea cu nimicuri,  în loc să le fi spus și să le fi arătat cât de mult îi iubeam!

Suntem leneși și comozi atunci când ne iubim părinții sau bunicii, suntem zgârciți în vorbe, în gesturi sau în daruri, suntem distrați și grăbiți,  convinși fiind că ei sunt fericiți,  oricum, oricât de mult sau oricât de puțin le-am dărui,  și dovezile ni se par de prisos.

Nu pot să-mi imaginez copilăria fără bunici și nici ceea ce sunt acum,  fără umbra lor învăluitoare, aplecată, mereu,  peste mine, protectoare. Mă consider omul cel mai norocos de pe pământ,  pentru că m-am putut bucura de ei,  mulți ani,  și pentru că nu au plecat niciodată,  cu adevărat,  de lângă mine. Ei sunt îngerii mei păzitori.

De aceea, mi se face nespus de dor de ei în această zi de toamnă blândă, de început de octombrie, în care se simte în aer mirosul,  dulce amar,  al strugurilor tămâioși. Îl adulmec cu nesaț și redevin copil în curtea bunicilor. De ziua lor, împărtășesc cu băiatul meu doruri și amintiri și ne scufundăm amândoi în melancolie. El a avut nenorocul să crească cu bunicii departe, pe cei din România îi vede de două ori pe an, pe cei de aici, doar duminica. I-au lipsit,  toți anii aceștia,  lucrurile simple, cele de zi cu zi, pe care să le trăiască cu bunicii. Mersul la școală de mână cu bunicul sau prânzul pregătit de bunica, spre exemplu.

În cei trei ani de grădiniță, a suferit enorm de mult pentru că, în 2 octombrie,  era singurul fără bunici la spectacolele pe care le pregăteau copiii, cu poezii, cântece, desene și cadouri.  În final, când cântau cu toții imnul bunicilor, Tu sarai (scris, în 2005 de către Walter Bassani), și dăruiau flori de nu mă uita, simbolul acestei sărbători, băiatul meu plângea.

Sunt sigură, însă,  că amintirile lui Matei despre bunici îi vor mângâia sufletul și îi vor modela spiritul,  atunci când,  adult fiind, va încerca să înțeleagă cine e, de fapt, și își va da seama că, la multe întrebări,  va găsi răspuns tocmai în copilăria de acum și în dragostea nemăsurată a bunicilor, care îmbătrânesc așteptând anotimpul întoarcerilor.

Paștele la Napoli e un amestec fascinant de sacru și profan, de ritualuri religioase,  respectate cu sfințenie, de unii și adaptate, în mod original și personal, de către alții, de obiceiuri păgâne, care își au originea în cultura arhaică și populară a napoletanilor. Tocmai această continuă contaminare între sacru și profan dă profunzime sufletului partenopeo (Partenope era numele orașului în antichitate).

La Napoli, orașul cu 500 de biserici, considerate un adevărat patrimoniu artistic și spiritual, format de-a lungul a 17 secole, s-a născut unul dintre cele mai vechi și impresionante ritualuri religioase din sudul Italiei. Este vorba despre ceea ce napoletanii numesc il giro dei sepolcri (vizita mormintelor), sau il giro delle sette chiese(vizita a șapte biserici), care are loc în Joia Mare. Tradiția cere ca,  în această zi, oamenii să intre în 7 biserici, unde să rostească trei rugăciuni,  Tatăl Nostru, Ave Maria și Gloria. E un pelerinaj impresionant, mai ales la bisericile din centrul vechi al orașului,  de dimineață până seara târziu, la care poți întâlni trei generații ale unei familii. Cei în vârstă, care nu reușesc să străbată orașul, în căutarea a șapte biserici, dar și cei grăbiți, au adaptat, în mod personal,  acest ritual și aleg să intre,  de șapte ori,  în aceeași biserică.

Pelerinajul religios are, la Napoli,  și varianta sa profană, numită struscio (de la foșnetul pe care îl face o rochie lungă atunci când atinge pe jos),  care datează din secolul al 17-lea, din timpul dominației spaniole. Cum în săptămâna mare circulația trăsurilor era interzisă în centru, de către rege, plimbarea se făcea pe jos, iar scopul ei era de a etala, cu decență, rochiile cele mai rafinate, dar și de a cumpăra hainele noi de Paște, pe care le impunea tradiția.  Astăzi tradiția e desacralizată și, chiar dacă străzile pe care se înghesuie napoletanii sunt aceleași, nu se mai poate auzi acel foșnet al rochiilor din tafta, căruia poeții vremii i-au dedicat adevărate ode.

O plimbare în Joia Mare, prin centrul vechi al orașului, în zona numită Spaccanapoli ( o linie invizibilă care taie în două orașul) e o adevărată incursiune în paradisul parfumurilor și aromelor,  care plutesc în aer, oferind, în modul cel mai elocvent cu putință,  o descriere sugestivă a meniului de Paște. După cele 40 de zile de post (mult mai ușor decât cel ortodox), în Joia Mare tradiția impune să se gătească pește, și anume, zuppa di cozze, supă de midii, un clasic al artei culinare napoletane. Din așa numiții bassi, sau o vasci, cum numesc napoletanii locuințele joase și strâmte, cu cel mult două încăperi,  care dau la stradă, se poate simți parfumul inconfundabil, dulce și aromat, al grâului fiert în lapte, ingredientul principal al pastierei napoletane, nelipsită pe masa de Paște. Nu e o simplă prăjitură, pentru napoletani ea reprezintă legătura profundă și complexă cu partea arhaică și antică a culturii lor.

Dacă veți întreba un napoletan despre originile ei, vă va spune că e creația zeilor și vă va povesti câteva legende încântătoare. Spre exemplu, una e legată de sirena Partenope, care, fascinată de frumusețea Golfului din Napoli, a hotărât să rămână în aceste locuri și să-i încânte cu vocea pe cei de aici. Aceștia, pentru a-i mulțumi, îi duc 7 daruri: făină, ricotta, ouă, zahăr, flori de portocal, arome și grâu. Unii susțin că a fost tocmai sirena Partenope cea care a amestecat toate acestea și a creat pastiera. Alții vă vor povesti o altă legendă, legată de călugărițele din mănăstirea San Gregorio, care pregăteau această prăjitură pentru a sărbători învierea lui Isus. Una dintre ele a vrut să perfecționeze rețeta și a adăugat parfumul florilor de portocal. În fine, vă vor spune și că “regina care nu surâdea niciodată”, Maria Teresa de Austria, gustând această prăjitură,  a surâs, în sfârșit.

Sunt sigură că, după ce veți gusta pastiera napoletană, veți crede că, într-adevăr, e o creație a zeilor.

În plimbarea noastră, din Joia Mare,  prin centrul vechi al orașului, trecem cu ușurință de la parfumul dulce al pastierei, aromat de florile de portocal,  la cel sărat și intens, de brânză și ou fiert,  cu care se pregătește casatiello, regele torturilor sărate, rustici,  cum îi numesc napoletanii, tipici pentru tradiția lor culinară. Originile sale sunt în antichitate, în perioada în care Napoli a fost fondată de greci și cucerită, apoi, de către romani. Inițial, era pregătită în timpul sărbătorilor păgâne de primăvară, organizate în onoarea zeiței Demetra,  pentru ca,  apoi,  să devină unul dintre simbolurilor Paștelor creștine, cu forma sa circulară, care amintește coroana de spine a lui Isus.

Prepararea acestei pâini cu brânză (numele vine de la latinul caseus, care înseamnă brânză), necesită timp și răbdare, dar vă garantez că digerarea lui e și mai anevoioasă. E suficient să vă spun că, în napoletană, există expresia si proprio ‘nu casatiello (ești chiar un casatiello), care se referă la o persoană apăsătoare, greoaie. O simplă enumerare a ingredientelor e suficientă pentru a explica existența acestei expresii: făină, brânză de multe feluri, untură, jumări, salam napoletan, piper și ouă, care se așază,  crude și cu coajă, în interiorul aluatului și fierb în cuptor. Deasupra se face o cruce din aluat. Știu că pare un adevărat “atentat la sănătatea publică”, dar gustul său este unic, iar un Paște la Napoli fără casatiello e de neconceput. E regele sărat al mesei de Paște, în vreme ce pastiera e regina cea dulce.

Italienii au o zicală, Natale con i tuoi, Pasqua con chi vuoi (Crăciunul cu ai tăi, Paștele cu cine vrei), dar ea nu e valabilă și la Napoli, unde Paștele se petrece obligatoriu în familie, iar atunci când spun familie, mă refer la cel puțin 15 persoane așezate în jurul mesei. Niciodată 13, număr care amintește, în mod fatidic, de Ultima cină a lui Isus.  Napoletanii cred că al treisprezecelea de la masă va muri curând, de aceea evită cu orice preț să aibă 13 invitați. Dacă, totuși, se întâmplă, fie nefericitul oaspete se așază singur, la o altă masă,  fie e invitată, în ultimul moment, încă o persoană.

Prânzul de Paște e un adevărat maraton culinar pentru care ai nevoie de antrenament prealabil. O spun din proprie experiență, amintindu-mi primele mele sărbători de Paște petrecute la Napoli și mai ales prima felie de casatiello pe care am mâncat-o.

Lunedì in Albis ( Lunea Îngerului) sau Pasquetta (Paștele mic) este ultima zi de sărbătoare pentru italieni. Este ziua în care se comemorează , așa cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea , “întâlnirea mesagerului ceresc cu femeile grăbite să ajungă la mormântul lui Cristos “.

La Napoli tradiția impune, din nou,  prânzul în familie și apoi plimbare eliberatoare și benefică pe marginea mării, tot cu familia. Spectacolul e magnific iar, după răsfățul culinar, e rândul privirii să se răsfețe cu imaginea ireal de frumoasă a golfului, a mării cu insulele ei încântătoare: Capri, Ischia, Procida, a Vezuviului impunător și, în mod paradoxal,  protector. În astfel de clipe, simți că orice cuvânt e de prisos, așadar,  nu-ți rămâne altceva decât să spui Buona Pasqua, tuturor celor pe care îi întâlnești în această zi a Îngerului.