Într-o seară mă întorceam acasă cu mașina. La un moment dat mașina din fața mea frânează brusc și oprește, eu fac aceeași manevră, îl claxonez enervată pe șofer, când văd că tocmai ne tăiase strada o pisică neagră. În spatele meu se opriseră alte mașini. Mă întrebam: “să trec?”, “să nu trec?”… Nu sunt superstițioasă, dar, spun și eu la fel ca  filozoful și istoricul Benedetto Croce (care a trăit ultima parte a vieții sale la Napoli)  “nu cred, dar sunt precaută”. Dacă îți trece prin fața mașinii o pisică neagră (mai ales seara), e o nebunie să mergi mai departe, asta înseamnă că îți chemi ghinionul, așa că te oprești și aștepți să treacă altul înaintea ta. Am așteptat câteva minute bune cu toții până când a sosit un tânăr pe o motocicletă și a trecut pe lângă noi în viteză. Am pornit cu toții mașinile și am plecat.  Băiatul meu se amuza, iar eu mă gândeam la sutele de superstiții care există în imaginarul colectiv napoletan (și nu numai) și, iată că mă condiționează.  Vin din Ardeal unde superstițiile sunt privite ca un semn de suficiență culturală, dar locuiesc de 12 ani în Italia, care este, probabil, una dintre cele mai superstițioase țări. Tot repertoriul de gesturi, cuvinte, comportamente, obiecte care au rolul de a îndepărta orice formă de rău se numește, în italiană, scaramanzia. Și ca să înțelegeți cât de înrădăcinate sunt superstițiile în mentalitatea colectivă iată câteva dintre ele (fiecare are o explicație și nerespectarea lor poate deveni nefastă):  nu se pune niciodată pâinea răsturnată pe masă, nu se răstoarnă sarea pe masă, nu se pune pălăria pe pat, nu se deschide niciodată o umbrelă în casă, nu se trece niciodată pe sub o scară, nu se aprind niciodată trei țigări de la același chibrit, nu se numără banii pe pat, nu se așază la masă dacă sunt 13 persoane, nu se iese din casă dacă 17 a lunii cade într-o vineri și aș putea continua pagini întregi.

Cum spuneam, fiecare superstiție are o explicație, spre exemplu, pâinea răsturnată ne trimite în timp în Evul Mediu, când pâinea se cocea în cuptoare comune, unde mergea și călăul,  a cărui pâine era coaptă răsturnată, pentru a putea fi deosebită de celalalte. Sarea era foarte scumpă și prețioasă (de aici și termenul de salariu) și era un simbol al prieteniei, tocmai de aceea când cădea pe masă era considerată o jignire. Pălăria pe pat poartă ghinion, pentru că, de obicei, în trecut, preotul care venea în casa unui muribund își punea pălăria pe pat. Niciodată nu pot sta 13 persoane la masă, pentru că e un număr care amintește de cina cea de taină și de trădarea lui Isus.

Odată create superstițiile și transmise din generație în generație, a fost creat și antidotul. Cum te poți apăra,  așadar,  de nenoroc, de ghinion, de influențele negative ale celor din jur, de blesteme, de farmece, cum poți atrage norocul sau soarta bună spre tine? Romanii au găsit antidotul și au împânzit orașele cu el:  în situl arheologic de la Pompei (unde este conservat orașul antic, îngropat de Vezuviu, după erupția sa din anul 79 d.Hr), au fost scoase la suprafață sute de organe sexuale masculine, în teracotă, ceramică, piatră, care erau așezate de romani în toate colțurile orașului sau deasupra caselor, pentru a le proteja de spiritele malefice și pentru a aduce noroc. Obiectele erau însoțite de inscripția, în latină, hic habitat felicitas (aici locuiește fericirea). Organul sexual masculin avea, pentru romani,  valoare apotropaică,  fiind un simbol al fertilității, al bunăstării, și îl expuneau inclusiv în spațiile publice tocmai pentru a fi protejați de întâmplări nefaste și nu pentru că erau obsceni.

Mai aproape de zilele noastre, antidotul mult mai utilizat, mai ales la Napoli, este cornul roșu, care trebuie să fie din coral, făcut de mână, nu trebuie cumpărat, ci primit în dar. Cornul roșu nu lipsește din nici o casă, mașină, magazin, birou, instituție publică, foarte des este purtat la gât, lângă o cruciuliță, ca expresie a sacrului și profanului care stau la baza întregii culturi napoletane. Pe lângă obiectul in sine, funcționează, în mod indispensabil, gestul coarnelor, reprezentat doar cu arătătorul și cu degetul mic în sus. Acest gest a intrat atât de profund în limbajul non-verbal încât a fost utilizat în repetate rânduri chiar și de unii președinți ai Italiei, atunci când li se făceau urări nedorite,  dar și de fostul premier Silvio Berlusconi, în pozele de grup de la întâlnirile la nivel înalt. În imaginarul colectiv, acest simplu gest are puterea de a trimite înapoi la expeditor orice formă de manifestare negativă, verbală sau non-verbală.

Pe cât sunt de numeroase și ciudate superstițiile, pe atât de amuzante pot fi antidoturile, spre exemplu, să atingi o cocoașă îndepărtează răul, așa încât și astăzi puteți vedea pe străzile din Napoli persoane care se apropie de un cocoșat și îl salută ca pe un vechi prieten, atingându-i ușor cocoașa.  Dacă nu ai un cocoșat pe aproape, poți pune mâna pe un obiect de fier sau, pentru bărbați, antidotul e mult mai simplu și la îndemână, e același simbol al fertilității și al bunăstării folosit în antichitate de către romani.

P.S. Mulțumesc lui Matei, fiul meu, care m-a ajutat la munca de documentare pentru a scrie articolul.

M-am născut într-un sat din Transilvania unde peste 80% dintre locuitori erau maghiari, am învățat să vorbesc amestecând româna și maghiara cu ușurință, pentru că prietenii mei de joacă erau toți maghiari, educatoarea mea era româncă, vecina noastră care avea grijă de noi când ai mei erau la serviciu era unguroiacă și se numea Marinéni. Pistàbacsi ne ducea cu șareta la școală și pe tata îl ducea pe teren (tata era primarul comunei și, în timpul liber, era instructor al ansamblului de dansuri populare ungurești). Prietena mea cea mai bună era unguroiacă, se numea Suszana, dar eu îi spuneam Boby. La 8 ani m-am mutat la Bistrița, un oraș săsesc din Transilvania, unde toate școlile aveau secții in limba germană, sașii erau încă numeroși, asta înainte de a emigra în Germania, mă plimbam prin oraș și mi se părea un mic Turn Babel, se vorbea româna, germana, maghiara și romanes. La școală prietena mea de suflet se numea Edith, mama săsoaică și tata maghiar, vorbea fluent trei limbi și avea blugi nemțești pe vremea comunismului. La liceu am studiat franceza și germana, pentru că vroiam să vorbesc cu Edith nu doar în română, ci și in germană. Facultatea am facut-o la Cluj, Koloszvàr, Klausenburg, oraș multiethnic, multicultural și, implicit, multilingvistic. Uneori când intram in vreun magazin eram salutată în maghiară și eram intrebată ce doresc tot în maghiară. Nu am reușit să învăț foarte bine maghiara și acum îmi pare rău. Eram prinsă cu rusa, pe care o studiam la facultate cu speranța că voi citi Anna Karenina în rusă, ceea ce s-a și întâmplat, dar mult mai târziu. Pe lângă rusă și franceză, am învățat portugheza, pentru că profesorul de portugheză era un om fascinant. În ultimul an de facultate am câștigat o bursă de cercetare în domeniul literaturii portugheze și am zburat spre Lisabona, unde am stat un an de zile. Am învățat portugheza, m-am îndrăgostit de Lisabona, de portugheză, de Pessoa, de fado, de saudade și am citit zeci de cărți în portugheză. După ceva ani am câștigat o bursă de jurnalism independent și am stat 5 luni în Danemarca, unde am încercat să învăț daneza, m-am dedicat studiului cu toată seriozitatea, am încercat toate metodele, inclusiv cea despre care se spune că funcționează impecabil, m-am îndrăgostit de un danez. Am învățat suficient cât să înțeleg când îmi susura “Jeg elsker dig”, “te iubesc”. De 12 ani trăiesc în Italia, in sud, la Napoli. Italiana e a doua limbă, chiar dacă limba mea se suflet rămâne tot portugheza. Am trăit jumătate din viața mea de până acum învățând limbi străine și am avut norocul să o fac nu în biblioteci, sau nu numai în biblioteci, dar mai ales trăind alături de vorbitorii de maghiară, germană, portugheză, daneză, italiană. M-a fascinat mereu să înțeleg filozofia unui popor prin intermediul limbii, a structurii lingvistice și, credeți-mă, e o experiență fără egal. Crearea unui blog bilingv mi s-a părut o consecință firească a unui parcurs lingvistic complex, care are un început, dar nu și un sfârșit.

Când un napoletan e fericit, are ceva de sărbătorit sau pur și simplu vrea să-și înceapă ziua bine, intră într-un bar și plătește două cafele, una pentru el și una pentru persoana care va intra după el în bar, un perfect necunoscut. “E ca și cum ar oferi o cafea lumii…”, spunea unul dintre cei mai mari scriitori napoletani, Luciano de Crescenzo. Acest obicei tipic napoletan se numește “il caffè sospeso”, are origini îndepărtate în timp, unii îl plasează pe la jumătatea secolului al 19-lea, alții după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Criza economică postbelică i-a obligat pe mulți să renunțe până și la cafeaua cea de toate zilele. Cine își putea permite oferea o cafea…umanității. Il caffè sospeso nu e doar o tradiție napoletană, dar și o filozofie de viață. La începuturile experientei mele de viață la Napoli îmi plăcea să intru în vreun bar, mă așezam la masă și priveam fascinată lumea care intra și ieșea în continuu, se oprea preț de câteva clipe pentru a bea o cafea, (care efectiv era o gură de cafea), obligatoriu însoțită de un pahar de apă, din când în când intra cineva și punea aceeași întrebare :“Scusi, c’è qualche sospeso?”, iar barmanul îi indica ceașca de cafea care aștepta răbdătoare. Norocosul zâmbea, își bea cafeaua dintr-o înghițitură, mulțumea și ieșea fericit. Apoi intra un altul care comanda două cafele, una pentru el și una pentru necunoscutul care va intra în bar poate tocmai când va ieși el. Era o experiență umană unică, care m-a ajutat să înțeleg că acest obicei e o adevărată filozofie de viață, ce poate fi rezumată în câteva principii esențiale: generozitatea, contactul uman, redescoperirea fericirii prin gesturi simple și naturale. Marele artist napoletan Eduardo de Filippo spunea acum 50 de ani: “Cafeaua este poezia vieții, un obicei care e suficient pentru a-l face pe un om fericit”.