Paștele la Napoli e un amestec fascinant de sacru și profan, de ritualuri religioase,  respectate cu sfințenie, de unii și adaptate, în mod original și personal, de către alții, de obiceiuri păgâne, care își au originea în cultura arhaică și populară a napoletanilor. Tocmai această continuă contaminare între sacru și profan dă profunzime sufletului partenopeo (Partenope era numele orașului în antichitate).

La Napoli, orașul cu 500 de biserici, considerate un adevărat patrimoniu artistic și spiritual, format de-a lungul a 17 secole, s-a născut unul dintre cele mai vechi și impresionante ritualuri religioase din sudul Italiei. Este vorba despre ceea ce napoletanii numesc il giro dei sepolcri (vizita mormintelor), sau il giro delle sette chiese(vizita a șapte biserici), care are loc în Joia Mare. Tradiția cere ca,  în această zi, oamenii să intre în 7 biserici, unde să rostească trei rugăciuni,  Tatăl Nostru, Ave Maria și Gloria. E un pelerinaj impresionant, mai ales la bisericile din centrul vechi al orașului,  de dimineață până seara târziu, la care poți întâlni trei generații ale unei familii. Cei în vârstă, care nu reușesc să străbată orașul, în căutarea a șapte biserici, dar și cei grăbiți, au adaptat, în mod personal,  acest ritual și aleg să intre,  de șapte ori,  în aceeași biserică.

Pelerinajul religios are, la Napoli,  și varianta sa profană, numită struscio (de la foșnetul pe care îl face o rochie lungă atunci când atinge pe jos),  care datează din secolul al 17-lea, din timpul dominației spaniole. Cum în săptămâna mare circulația trăsurilor era interzisă în centru, de către rege, plimbarea se făcea pe jos, iar scopul ei era de a etala, cu decență, rochiile cele mai rafinate, dar și de a cumpăra hainele noi de Paște, pe care le impunea tradiția.  Astăzi tradiția e desacralizată și, chiar dacă străzile pe care se înghesuie napoletanii sunt aceleași, nu se mai poate auzi acel foșnet al rochiilor din tafta, căruia poeții vremii i-au dedicat adevărate ode.

O plimbare în Joia Mare, prin centrul vechi al orașului, în zona numită Spaccanapoli ( o linie invizibilă care taie în două orașul) e o adevărată incursiune în paradisul parfumurilor și aromelor,  care plutesc în aer, oferind, în modul cel mai elocvent cu putință,  o descriere sugestivă a meniului de Paște. După cele 40 de zile de post (mult mai ușor decât cel ortodox), în Joia Mare tradiția impune să se gătească pește, și anume, zuppa di cozze, supă de midii, un clasic al artei culinare napoletane. Din așa numiții bassi, sau o vasci, cum numesc napoletanii locuințele joase și strâmte, cu cel mult două încăperi,  care dau la stradă, se poate simți parfumul inconfundabil, dulce și aromat, al grâului fiert în lapte, ingredientul principal al pastierei napoletane, nelipsită pe masa de Paște. Nu e o simplă prăjitură, pentru napoletani ea reprezintă legătura profundă și complexă cu partea arhaică și antică a culturii lor.

Dacă veți întreba un napoletan despre originile ei, vă va spune că e creația zeilor și vă va povesti câteva legende încântătoare. Spre exemplu, una e legată de sirena Partenope, care, fascinată de frumusețea Golfului din Napoli, a hotărât să rămână în aceste locuri și să-i încânte cu vocea pe cei de aici. Aceștia, pentru a-i mulțumi, îi duc 7 daruri: făină, ricotta, ouă, zahăr, flori de portocal, arome și grâu. Unii susțin că a fost tocmai sirena Partenope cea care a amestecat toate acestea și a creat pastiera. Alții vă vor povesti o altă legendă, legată de călugărițele din mănăstirea San Gregorio, care pregăteau această prăjitură pentru a sărbători învierea lui Isus. Una dintre ele a vrut să perfecționeze rețeta și a adăugat parfumul florilor de portocal. În fine, vă vor spune și că “regina care nu surâdea niciodată”, Maria Teresa de Austria, gustând această prăjitură,  a surâs, în sfârșit.

Sunt sigură că, după ce veți gusta pastiera napoletană, veți crede că, într-adevăr, e o creație a zeilor.

În plimbarea noastră, din Joia Mare,  prin centrul vechi al orașului, trecem cu ușurință de la parfumul dulce al pastierei, aromat de florile de portocal,  la cel sărat și intens, de brânză și ou fiert,  cu care se pregătește casatiello, regele torturilor sărate, rustici,  cum îi numesc napoletanii, tipici pentru tradiția lor culinară. Originile sale sunt în antichitate, în perioada în care Napoli a fost fondată de greci și cucerită, apoi, de către romani. Inițial, era pregătită în timpul sărbătorilor păgâne de primăvară, organizate în onoarea zeiței Demetra,  pentru ca,  apoi,  să devină unul dintre simbolurilor Paștelor creștine, cu forma sa circulară, care amintește coroana de spine a lui Isus.

Prepararea acestei pâini cu brânză (numele vine de la latinul caseus, care înseamnă brânză), necesită timp și răbdare, dar vă garantez că digerarea lui e și mai anevoioasă. E suficient să vă spun că, în napoletană, există expresia si proprio ‘nu casatiello (ești chiar un casatiello), care se referă la o persoană apăsătoare, greoaie. O simplă enumerare a ingredientelor e suficientă pentru a explica existența acestei expresii: făină, brânză de multe feluri, untură, jumări, salam napoletan, piper și ouă, care se așază,  crude și cu coajă, în interiorul aluatului și fierb în cuptor. Deasupra se face o cruce din aluat. Știu că pare un adevărat “atentat la sănătatea publică”, dar gustul său este unic, iar un Paște la Napoli fără casatiello e de neconceput. E regele sărat al mesei de Paște, în vreme ce pastiera e regina cea dulce.

Italienii au o zicală, Natale con i tuoi, Pasqua con chi vuoi (Crăciunul cu ai tăi, Paștele cu cine vrei), dar ea nu e valabilă și la Napoli, unde Paștele se petrece obligatoriu în familie, iar atunci când spun familie, mă refer la cel puțin 15 persoane așezate în jurul mesei. Niciodată 13, număr care amintește, în mod fatidic, de Ultima cină a lui Isus.  Napoletanii cred că al treisprezecelea de la masă va muri curând, de aceea evită cu orice preț să aibă 13 invitați. Dacă, totuși, se întâmplă, fie nefericitul oaspete se așază singur, la o altă masă,  fie e invitată, în ultimul moment, încă o persoană.

Prânzul de Paște e un adevărat maraton culinar pentru care ai nevoie de antrenament prealabil. O spun din proprie experiență, amintindu-mi primele mele sărbători de Paște petrecute la Napoli și mai ales prima felie de casatiello pe care am mâncat-o.

Lunedì in Albis ( Lunea Îngerului) sau Pasquetta (Paștele mic) este ultima zi de sărbătoare pentru italieni. Este ziua în care se comemorează , așa cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea , “întâlnirea mesagerului ceresc cu femeile grăbite să ajungă la mormântul lui Cristos “.

La Napoli tradiția impune, din nou,  prânzul în familie și apoi plimbare eliberatoare și benefică pe marginea mării, tot cu familia. Spectacolul e magnific iar, după răsfățul culinar, e rândul privirii să se răsfețe cu imaginea ireal de frumoasă a golfului, a mării cu insulele ei încântătoare: Capri, Ischia, Procida, a Vezuviului impunător și, în mod paradoxal,  protector. În astfel de clipe, simți că orice cuvânt e de prisos, așadar,  nu-ți rămâne altceva decât să spui Buona Pasqua, tuturor celor pe care îi întâlnești în această zi a Îngerului.

Tutti sanno che l’italiano che va all’estero, per una settimana, un mese, un anno o per sempre non può fare a meno di taralli, tarallucci e vino, di olio extravergine di oliva e caffè, di grana e soppressata,  di alcune marche di biscotti, di peperoncino tritato, origano, basilico e rosmarino, di riso Carnaroli,  bottarga e salsicce, guanciale di Amatrice e pecorino (se no, come mangi l’amatriciana?). Vogliamo parlare della moka o della caffettiera napoletana?  O dello sgrassatore Chante Clair?

La lista è lunga e non lascia spazio a sorprese se non fosse che  non si tratta affatto di una semplice lista, un elenco di articoli, tipo supermercato.  A volte esprime una vera filosofia di vita, una “cura contro la nostalgia”, ogni prodotto funziona come la madeleine di Proust, quel biscotto inzuppato nel tè, che ha il potere, con il suo profumo e il suo sapore, di riportare nella memoria il tempo perduto e felice dell’infanzia.

Quando qualche parente italo-americano di mio marito viene in Italia da New York, al ritorno porta cose che non hanno solo un nome già saporito, ma anche una storia.  Per esempio la parmigiana di melenzane di zia Gianna,  le chiacchiere o le zeppole di zia Rina. La marmellata di fichi di zia Nunzia.  Le freselle comprate nello stesso panificio, quello che c’è nello stesso posto da sempre. La valigia di ritorno dall’Italia non è piena solo di cose vitali, “indispensabili”, ma soprattutto di ricordi che fanno vivere delle gioie irrinunciabili per un italiano all’estero.

Possono sembrare vizi e capricci culinari e ammetto che anche io li giudicavo come tali all’inizio. Ma poi, ci sono cascata anche io. Quando siamo andati a Londra, due anni fa, a Pasqua, con degli amici, abbiamo messo in valigia: la pastiera napoletana, il casatiello, la caffettiera ed il caffè. Quando vado in Romania porto il parmigiano, il grana, olive di Gaeta, limoni freschi, pasta mista (che non trovo mai nei supermercati rumeni), peperoncino tritato, origano, la marmellata di arance. I miei, concordo,  sono dei vizi, ma non posso farne a meno. Ogni volta che svuoto le valigie, mi ritornano in mente le stesse immagini: a metà degli anni novanta,  lavoravo come interprete per una ditta italiana a Cluj, in Transilvania. I due soci erano bergamaschi e all’inizio venivano spesso in Romania, dove rimanevano mesi, per seguire da vicino gli affari. Arrivavano sempre in macchina ed  era un vero spettacolo vederli scaricare il portabagagli. C’erano: tante casse d’acqua, naturale e frizzante, olio extravergine di oliva, passato di pomodoro, caffè, pasta, riso, grana padano, formaggi, insaccati, banane, biscotti, fette biscottate, detersivo, ammorbidente…  e l’immancabile caffettiera. Qui farei una breve parentesi, un po’ anche per giustificare la presenza della caffettiera nelle loro valigie: all’epoca in Romania si beveva ancora il caffè turco, una specie di infuso di caffè, preparato in un pentolino alto e stretto in rame,  provvisto di un lungo manico, in cui si mettevano due parti di caffè, una di zucchero e circa una dozzina di acqua. Si mescolava e si portava ad ebollizione. Si levava dal fuoco e si lasciava raffreddare, in modo che il sedimento si depositasse sul fondo delle tazzine. Assumeva forme particolari che potevano essere interpretate dalle famose “ghicitori în cafea” (quelle che leggevano nel caffè e predicevano il futuro). Non sapevano gli italiani che cosa si perdevano rifiutandosi di bere in Romania il caffè turco! O forse sì…

Lo so che vi sembrerà una barzelletta, ma la prima volta che ho preparato il caffè in una caffettiera napoletana, stava per esplodere! Avevo messo l’acqua sopra, il caffè nel filtro e aspettavo che scendesse nel recipiente di sotto! Supposto anche che la caffettiera napoletana in Romania fosse proprio indispensabile (ma magari anche un corso di preparazione del caffè per i rumeni…), questi italiani passavano  agli occhi degli amici rumeni  per dei viziati e maleducati,  che non si fidavano nemmeno di bere la nostra acqua, che non avevano nessun interesse per la nostra cucina e che volevano vivere da perfetti italiani in Romania!  Adesso, guardando indietro, dopo vent’anni, li capisco:  non si tratta di un vizio, è piuttosto “nostalgia gastronomica“!