Il Danubio, il fiume dei re e il re dei fiumi,  il secondo più lungo d’Europa (dopo il Volga),  ha affascinato da sempre perché nessun altro fiume, nella sua lunga corsa verso il mare, attraversa un così gran numero di paesi e nessuno ha raccontato sulle sue sponde tante storie di re e regine, di imperi e di guerre.
Nell’immaginario collettivo è “il Danubio Blu”, reso celebre dal valzer di Strauss, per la predominanza azzurra delle sue acque nella zona austriaca.

Nei suoi 2.888 chilometri, dalla sorgente (nei monti Foresta Nera) alla foce (nel Mar Nero), passa attraverso tante frontiere, non soltanto nazionali, politiche, sociali, ma anche culturali, psicologiche e religiose. Sono dieci i paesi che ospitano il corso del fiume:  Germania, Austria, Repubblica Slovacca, Ungheria, Croazia, Serbia, Romania, Moldavia, Bulgaria e Ucraina. Tutta la storia mitteleuropea ha avuto come sfondo il Danubio, rendendo questa regione, come ha scritto Claudio Magris, una specie di Babele del mondo odierno che certamente ha nella Mitteleuropa un suo simbolo particolare, ma è una Babele del mondo intero. L’impero austro-ungarico, con i suoi 1300km lungo il fiume, era denominato anche come” monarchia del Danubio”.

Il viaggio che segue il corso del fiume è meraviglioso, mai lineare o banale, con i suoi paesaggi variegati, così diversi tra loro, a volte dolci e accoglienti, a volte quasi avvolti da un’aurea mistica, con i borghi fortificati, i monasteri imponenti e i palazzi sontuosi, i villaggi di pescatori, i battelli, che percorrono il fiume senza sosta.  Verso la foce, nel Mar Nero, le acque del Danubio si confondono con la terra, col cielo e infine col mare, in un passaggio graduale, pieno di vegetazione, di animali e di riflessi. Persino questo suo finire nel mare ha qualcosa di misterioso,  è un “incessante finire“, per citare ancora  Magris.

I viaggiatori che (in)seguono il fiume arrivano, alla fine,  in Romania, a Tulcea (la capitale della provincia, una città vecchia quasi quanto Roma, fondata dai Greci di Mileto), una vera città di frontiera,  il cui cimitero accoglie epitaffi di cinque religioni e di ancor più nazionalità, visto che in questo luogo,  durante i secoli, giundero uomini da ogni parte d’Europa. Da tutta l’Europa arrivano anche le acque che formano il Danubio fino a sparire nel Mar Nero,  con un estesissimo delta, unico al mondo, che si trova nella regione chiamata Dobrogea. Nei pressi di Tulcea,  il Danubio si divide in tre rami, prima di sfociare nel Mar Nero: Chilia,  Sulina, che delimita il confine tra Romania e Ucraina e  Sfântu Gheorghe.

Il Delta del Danubio, considerato un vero paradiso naturale, gode di un triplo stato di protezione internazionale: Riserva della Biosfera, designata a livello internazionale dal Comitato UNESCO “Uomo e Biosfera” (grazie anche all’opera del famoso esploratore subacqueo francese Jacques Cousteau), Zona Umida di importanza internazionale, designata dal Segretariato della Convenzione Ramsar e Sito del Patrimonio Naturale UNESCO.

Con un’area di 3446 chilometri quadrati è il più esteso e meglio conservato dei delta europei.  Si tratta di una delle più giovani terre d’Europa poiché cominciò a formarsi circa seimila anni fa e continua ad espandersi verso il mare, avanzando di circa 40 metri all’anno. Il delta ha una superficie composta da paludi, acquitrini, dune emergenti, cordoni sabbiosi di origine fluviale e marittima, piccoli laghi, canali e isole. L’80% del delta si trova in territorio romeno, l’altra parte,  in Ucraina.  Nel delta del Danubio trova posto il 98% della fauna acquatica d’Europa, oltre 3.400 specie, molte delle quali uniche al mondo. Ci sono decine di specie di mammiferi, 300 specie di uccelli, sette di rettili, otto di anfibi, più di 160 specie di pesci.

La terraferma è coperta da boschi di pioppi, querce, salici, meli e peri selvatici, ma anche da vite selvatica e liane (Letea, ad esempio, grazie alle sue liane ha l’aspetto di una foresta tropicale), mentre gli isolotti galleggianti sono costituiti da un intreccio di rizomi, radici di piante acquatiche e terra. La flora acquatica è dominata dalla ninfea bianca, ninfea gialla e vari tipi di canne che formano l’habitat ideale per le varie specie di uccelli autoctoni o di passaggio: cormorani, anatre e oche selvatiche, aironi, ecc. Tra le specie di maggior valore si trovano le grandi colonie di pellicani bianchi, il 70% della popolazione mondiale. Il grande pregio di quest’area è l’estrema facilità con la quale si possono ammirare specie di mammiferi come: lo Sciacallo dorato, la Lontra, il Cane procione, il Tasso, la martora e soprattutto il Gatto selvatico! Nelle acque hanno trovato casa gli storioni, la carpa, il pesce gatto, il luccio, la luccioperca, la murena e tante altre specie di pesci che fanno del Delta del Danubio un paradiso per i pescatori. In tutto,  esistono 187 zone strettamente protette, al fine di preservare il processo naturale di evoluzione della fauna e della flora. Proprio questa ricchissima varietà ha determinato il grande interesse da parte dell’Unesco verso la più grande riserva della biosfera dell’Europa, un polmone naturale di cui il nostro pianeta, sempre più inquinato,  ha sempre più bisogno.

Per coloro che amano la natura,  un viaggio esplorativo, un safari,  con una barca, tra il dedalo di insenature e canali serpeggianti, tra canneti e laghi salmastri, grandi aree di steppa e dune fluviali,  in un ambiente che ha conservato le sue profonde origini rurali, potrebbe essere un’esperienza unica e indimenticabile. Si può pescare, degustare vini, assaporare i piatti preparati dai pescatori del posto, praticare birdwatching (Il Delta è considerato, dagli amatori di questo hobby,  il posto migliore d’Europa), ammirare una colonia di pellicani, passeggiare per le macchie, fare una crociera romantica al tramonto, sentirvi parte della natura incontaminata, lontani dalla pazza folla. Per gli amanti di arte e storia, ci sono i siti archeologici di Hamiris, Capidava ed Histria, quest’ultimo considerato il punto chiave per la scoperta, da parte del mondo archeologico tedesco, dell’antichità greca e romana di questa zona.

Dobrogea, l’ultima regione romena ad esser stata liberata dalla dominazione ottomana alla fine dell’ottocento,  conserva intatto l’infinito passaggio di popoli e culture che ne ha contraddistinto la storia: i discendenti di antichi popoli come i Lipoveni, i pescatori dalle lunghe barbe profetiche,  giunti nel settecento dalla Russia zarista abbandonata per motivi religiosi;  i greci del Ponto che, dall’antica Trebisonda,  si sparpagliarono lungo le sponde del Mar Nero,  arrivando sino alla zona del delta; i Friulani emigrati alla metà dell’ottocento e sopravvissuti oggi in piccoli paesini come quello di Greci, dove la maggioranza degli abitanti parla l’italiano (o meglio, il friulano).

Possiamo concludere il nostro viaggio proprio qui, in mezzo agli italiani di Greci, che vi racconteranno la loro storia (quasi centenaria), tormentata e tortuosa, proprio come le acque del fiume Danubio. 

Trăiesc cu vulcanul la fereastră. Minunat, ar zice unii. Intrigant și complicat, spun eu. Știam puține despre Vezuviu înainte de a ajunge aici. Erau informații vagi, cele mai multe legate de ruinele de la Pompei. Mărturisesc că, odată ajunsă în golful orașului Napoli, am privit muntele buclucaș cu încântare și emoție, întrucât decorul era și este cel puțin feeric: de-o parte vulcanul, de cealaltă marea cu insulele Capri și Ischia. Ce mai, ca-n filme!

Treptat, am aflat că namila aceasta sforăitoare e activa și că ar putea sa erupă mâine, peste o lună, peste un an sau peste douăzeci. Practic, oricând. Săptămânalul „Forbes“ a actualizat lista „zonelor calde“ ale planetei, cele care în următorii o sută de ani riscă să dispară.  Napoli, dar şi celelalte orăşele ce înconjoară Vezuviul, ar cădea definitiv victime furiei ucigaşe a lavei incandescente.

E cât de cât liniștitor să știu că este unul dintre cei mai monitorizați vulcani din lume,  inclusiv de un satelit ultra sofisticat. Există, cel puțin pe hârtie, planuri de evacuare a populației, adică vreo patru milioane de locuitori. Mulți pun sub semnul îndoielii eficacitatea planurilor în cauză, tocmai din pricina numărului mare de persoane ce ar trebui salvate.

Dacă e să mă gândesc serios, nu mult, ci doar așa, vreo câteva secunde, mă cam ia cu fiori. Cum tot nu am posibilitatea să fac mare lucru, îmi ramane doar sa iau exemplu de la napoletani, care trăiesc sub semnul fatalismului şi sub oblăduirea lui San Gennaro, sfântul protector al oraşului,  care, de trei ori pe an, face miracole consolatorii prin lichefierea sângelui sacru.

Fără doar și poate, Vezuviul și ruinele sale sunt obiective turistice care se vând bine.  Curioși de pe toate continentele vin să vadă ce măcel a făcut vulcanul la Pompei și la Ercolano în anul 79 după Hristos. Și, dacă au ceva nelămuriri, mai trec și pe la muzeul arheologic virtual, MAV (www.museomav.it), care a fost inaugurat de câțiva ani la Ercolano. Cine e dornic de drumeție, urcă și pe Vezuviu, așa își poate face o imagine cât mai precisă despre ceea ce a fost, este și, eventual, va mai fi.

Doar la Pompei ajung anual peste două milioane de persoane, ceea ce face ca ruinele de aici să fie pe locul doi în preferințele turiștilor ce vizitează vestigiile arheologice din Italia (pe primul loc se află Coloseumul). Atât Pompei, cât și Ercolano fac parte din patrimoniul mondial al UNESCO.

Ca să-mi exorcizez frica, le-am vizitat și eu: mai întâi ruinele de la Pompei, apoi cele de la Ercolano și, în fine, muzeul. A fost interesant și înspăimântător să descopăr cum trăiau romanii acum două mii de ani, înainte ca lava și cenușa vulcanului să le curme viața. Dupa ce am bântuit printre ruine, în lumea reală, am intrat și în cea virtuală, de la muzeu. Acesta din urmă nu este edificiul clasic în care sunt expuse monede sau vase din lut. Nici pe departe! Este o structură care ocupă cinci mii  de metri pătrați.

Traseul virtual are 70 de instalații multimediale, coordonate cu ajutorul unui software original. Pentru amenajarea sălilor, au fost necesari trei ani și s-au cheltuit peste 10 milioane de euro. Vizitatorul evadează în trecut doar cu ajutorul simțurilor: olfactiv, tactil, auditiv și, bineinteles, cel al văzului. Aici bijuteriile din aur sunt holograme și se aude ploaia care cade pe acoperișul caselor. In termele romane, se simte parfumul uleilor cu care se desfătau romanii și se pot șterge cu dosul palmei oglinzile aburite.

La MAV am și primit lovitura de grație. Am inteles că faza cu exorcizarea nu funcționează, după ce am trecut printr-o perdea de fum ( fog screen). Drăcoșenia asta redă norul toxic incandescent, care i-a carbonizat pe locuitorii din Ercolano ce, speriați, încercau să fugă cu navele pe mare. În acest punct al itinerariului, am înlemnit și cred că aveam o privire la limita dintre disperare și incredulitate. Singurul care se distra era ghidul. Credea că mă îmbărbătează spunându-mi  vorbe dulci de genul: “e impresionat, așa-i?” , “nu vă faceți probleme, toți turiștii se blochează când ajung aici” . Asta da,  consolare! Nu sunt singura care ar fugi cât vede cu ochii.

Ce să mai zic, e evident că Vezuviul mi-e destul de antipatic. Îmi devine cât de cât simpatic doar iarna și doar atunci când vremelnic se acoperă cu un voal de zăpadă. De altfel, aceastea sunt si puținele momente în care l-am fotografiat. Nu de dragul lui, ci al zăpezii care îmi amintește de iernile albe de acasă.